Despre calea îngustă – o scurtă concluzie a predicii de pe munte

Să fii chemat să înfăptuiești extraordinarul și totuși să nu vezi  și să nu știi că l-ai înfăptuit – iată un drum îngust. Să atești și să mărturisești adevărul lui Isus, și totuși să-l iubești pe dușmanul acestui adevăr, dușmanul Lui și al nostru, cu o iubire necondiționată – iată un drum îngust. Să crezi făgăduința lui Isus că ucenicii vor moșteni pământul, și totuși să-l întâmpini pe dușman neînarmat, dispus să suferi mai degrabă nedreptatea decât să o înfăptuiești – iată un drum îngust. Să-l vezi și să-l recunoști pe semen în slăbiciunea și nedreptatea lui și să nu-l judeci niciodată, să-i împărtășești mesajul Evangheliei și totuși să nu arunci niciodată mărgăritare înaintea porcilor – iată un drum îngust.

(fragment din Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei (Cluj-Napoca, Peregrinul, 2009), p.174.)

 

Curăția inimii… despre „extraordinarul” vieții creștine!

„Ferice de cei cu inima curată, căci ei vor vedea pe Dumnezeu.” Cine are inima curată? Numai acela care și-a predat deplin inima lui Isus, pentru ca El să stăpânească deplin în ea; acela care nu și-a pătat inima cu propria răutate, dar nici cu propria bunătate. Inima curată este inima de copil, care nu știe de bine sau rău, este inima lui Adam, înainte de Cădere, inima în care nu domnește conștiința, ci voia lui Isus. O inimă curată are cel ce a renunțat la propriul bine și rău, la propria inimă, care s-a pocăit în felul acesta și depinde numai de Isus, cel a cărui inimă a fost curățită prin cuvântul lui Isus. Curăția inimii stă aici în contrast cu toată curăția exterioară, în care este cuprinsă și curăția bunei intenții. Inima curată este liberă de bine și de rău și aparține deplin și neîmpărțit lui Cristos, privește doar la El, care merge înainte. Pe Dumnezeu îl va vedea numai cel care, în această viață, a privit doar la Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu. Inima lui este liberă de imagini care întinează, nu este târâtă încoace și încolo de mulțimea propriilor dorințe și intenții. Este complet absorbită în contemplarea lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu Îl va vedea omul a cărui inimă a devenit o oglindă a chipului lui Isus Cristos.

(fragment din Dietrich Bonhoeffer, Costul Uceniciei (Cluj-Napoca, Peregrinul, 2009), p.106.)

 

Rolul credinței în teologia lui Martin Luther

Este general acceptat, faptul că doctrina justificării prin credință a fost de o importanță critică pentru Reformă, în mod special așa cum a fost înțeleasă și expusă de reformatorul german Martin Luther, înțelegere care, de fapt a provocat Reforma în Europa de Vest. În inima credinței creștine se găsește ideea că ființele umane, deși finite și plăpânde, pot intra într-o relație cu Dumnezeul Cel Viu. Noul Testament articulează această idee printr-un număr de câteva metafore sau imagini, cum ar fi „mântuirea” și „răscumpărarea”. Însă spre sfârșitul Evului Mediu o anume imagine a atras atenția teologilor într-un mod semnificativ și anume justificarea. Justificare numai prin credință nu este una între alte doctrine creștine, ci, așa cum declara Luther, este baza, fundamentul pe care toată credința creștină se clădește, pe care biserica stă sau cade. Doctrina justificării prin credință este „suma tuturor doctrinelor creștine”, soarele care iluminează biserica sfântă a lui Dumnezeu. Este posesiunea unică a creștinismului și ceea ce o distinge de toate celelalte religii. Ea menține biserica. Dacă pierdem justificarea prin credință, îl pierdem pe Cristos și biserica. Pentru că în aceasta se găsește răspunsul la întrebarea: cum poate omul să stea înaintea lui Dumnezeu? Tot Luther spunea că nu este niciodată suficient să subliniezi importanța și profunzimea acestei doctrine, iar niciun articol al credinței nu este atât de amenințat de învățăturile false.

Scopul lucrării de față este să scoată în evidență centalitatea și rolul fundamental al credinței în mântuire în contrast cu faptele în teologia lui Martin Luther. Se va folosi metoda istorico-dogmatică pentru abordarea subiectului.

1. 1. Contrastul între teologia catolică și cea luterană (scurt istoric)

Romano-catolicii și evanghelicii împărtășesc mai multe puncte de vedere comune asupra mântuirii. Ambele tabere teologice datorează enorm aceluiași părinte al bisericii (sf. Augustin) pentru vederilor lor asupra acestui subiect. Însă, în ciuda acestei moșteniri comune, principiul după care un om este justificat (deci, îndreptățit) înaintea lui Dumnezeu, a constituit punctul fundamental al divergenței dintre romano-catolici și protestanți.

Cea mai serioasă amenințare asupra credinței creștine din primul secol a constituit-o gnosticismul. Acesta nu a fost o mișcare definită cu claritate, ci una alcătuită din diverse grupuri și grupulețe provenite din elenism (cultura greacă) cât și din alte zone mai orientale. Unul dintre crezurile centrale ale Gnosticismului era faptul că mântuirea însemna eliberarea din trupul fizic (considerat rău), eliberare la care se ajungea prin dobândirea unei cunoștințe speciale (grecescul “gnosis”, de aici gnosticismul). Percepția trupului ca fiind rău i-a preocupat atât de mult pe unii gnostici încât aceștia au pus accentul pe controlul asupra corpului și a dorințelor lui (astfel având, ascetismul). Alții, în schimb s-au devotat libertinismului, abandonând complet trupul patimilor și poftelor lui. Teologii ortodocsi și apologeții de la început au depus multe eforturi pentru combaterea gnosticismului. Răspunzând libertinilor, părintele Tertulian (160-225 d.H.) a subliniat importanța faptelor și a îndreptățirii. Făcând aceasta, el a mers până acolo încât să susțină că, „omul care făcea fapte bune și-l îndatora pe Dumnezeu”[1]. Aceasă afirmație nefericită a pregătit scena disputelor veacurilor ce au urmat.

Conceptul „fapte-îndreptățire” ce a părut atât de ingenios în combaterea gnosticismului a fost popular în primii 350 de ani de existență ai bisericii. Cu toate acestea, o controversă care să producă o definiție mai precisă a elementelor teologice implicate a fost necesară. Astfel, această dispută a apărut pe scenă sistemul lui Pelagius, iar gânditorul creștin care l-a confruntat a fost Augustin din Hippo. Direcția urmată de Biserica Catolică este dată de înțelegerea lui Augustin cu privire la justificare, iarmajoritatea dintre Părinții Bisericii au vorbit despre justificarea prin credință, fără o înțelegere clară a ei sau felul în care se relaționează cu credința. Mai mult, ei nu au reușit să distingă în mod concret regenerarea de justificare. Reprezentativă era perspectiva că regenerarea are loc în momentul botezului și că include iertarea păcatelor. Nici chiar Augustin se pare că nu a avut o înțelegere clară asupra justificării ca și un act legal, distinct de procesul sfințirii, deși reiese în mod evident din învățătura lui că harul lui Dumnezeu în răscumpărarea păcătoșilor este gratuit, suveran și eficace, și în nici un caz nu depinde de vreun merit omenesc. Această direcție dată de Augustin, justificarea și regenerarea luate împreună, a continuat de-a lungul Evului Mediu și a evoluat. Scolasticii subliniau că justificarea cuprinde două elemente importante: iertarea păcatelor și omul este făcut drept, neprihănit. Explicația dată de Toma d Aquino, care este caracteristică Bisericii Catolice, decurge în felul următor: harul este infuzat în om, prin care el este făcut drept, și parțial pe baza acestui har infuzat , păcatele lui sunt iertate. Consecințele logice ale acestei teorii a dus la doctrina meritelor[2], care s-a dezvoltat tot mai mult de-a lungul Evului Mediu în conexiune cu doctrina justificării. Ideea favorizează înțelegerea că omul poate fi justificat parțial pe baza faptelor sale bune. Neseparearea dintre justificare și regenerare a dus la o altă divergență, și anume: justificarea ca un act instantaneu al lui Dumnezeu sau justificarea descrisă ca proces. Conciliul de la Trent, care prezintă doctrina bisericii catolice ca răspuns la Reformă, anatemizează pe cel care se consideră justificat doar prin credință și pe cel care susține că această justificare nu se păstrează și crește prin fapte bune.

În ce privește natura justificării, reformatorii au corectat eroarea de a lua împreună justificarea și regenerarea, sublinind caracterul legal și reprezentând-o ca fiind actul liber al harului lui Dumnezeu, prin care ne iartă păcatele și ne acceptă ca fiind drepți din perspectiva Lui, dar care nu ne schimbă în interior. În ce privește baza justificării, ei au respins ideea catolică prin care se afirmă că ea se găsește, cel puțin în parte, în neprihănirea inerentă a celui regenerat și în fapte bune, ea se găstește doar în neprihănirea lui Cristos, imputată de Dumnezeu nouă. Ceea ce este scos în evidență este faptul că omul este justificat gratuit, prin credința pe care o primește și în care se odihnește. Mai mult, ei au respins doctrina justificării progresive, și au susținut că ea este realizată instantaneu și complet, și nu depinde în completarea ei de alte procese.[3]Astfel Luther dezvoltă ideea de neprihănire externă, omul fiind declarat neprihănit, nu făcut neprihănit. În studiile lui asupra Epistolei către Romani, el vorbește despre iustitia aliena (neprihănire extraterestră), care ne este imputată, nu comunicată, prin credință, ca bază pentru justificarea noastră. Comentariul lui pe Romani 4:7 este deosebit de important:

Sfinții sunt întotdeauna păcătoși în ochii lor, și de aceea întotdeauna justificați din afară. Dar ipocriții sunt întotdeauna neprihăniți în ochii lor, și de aceea întotdeauna păcătoși din afară. Folosesc termenul „interior” să arăt cum suntem în noi, în ochii noștri, în estimările noastre; și termenul „în afară”pentru a indica statutul nostru din perspectiva lui Dumnezeu. De aceea noi suntem neprihăniți în afară autnci când suntem neprihăniți doar prin imputarea lui Dumnezeu și nu prin noi înșine.[4]

Berkhof propune următoarea definiție care rezumă vederea luterană asupra justificării, fiind un „act legal al lui Dumnezeu, prin care El declară, pe baza neprihănirii lui Cristos, că toate cerințele legii sunt satisfăcute în ceea ce îl privește pe păcătos.”[5] Ceea ce reiese concret din această definiție este unicitatea aplicării justificării, un act legal într-un anumit moment, și nu un proces de reînnoire cum este regenerarea sau sfințirea. Deși are de-a face cu păcătosul, justificarea nu-i schimbă starea interioară, nu-i afectează condiția, ci mai degrabă statutul.

1. 2. Impactul studiului biblic asupra vieții și teologiei lui Luther.

Născut în anul 1483 în Eisleben, Germania, fiul unor părinți ce proveneau din pătura mijlocie, Martin Luther a intrat în anul 1505 într-o mânăstire augustiniană din Erfurt. Temele mântuirii și damnării, centrale în cultura vremii sale, l-au preocupat în mod deosebit. Luther a devenit foarte curând conștient de prezența păcatului în viața sa, de ineficiența penitențelor sale, sau a sacramentelor oferite de biserică, în a aduce ușurare situației lui.

În anul 1522 Luther a fost transferat din Erfurt la Wittenberg. Acolo a trăit într-o mânăstire a ordinului augustinian, avându-l drept sfătuitor spiritual pe un om evlavios, vicar general al mânăstirii, pe nume Johann von Staupitz (1469-1524). Staupitz, foarte conștient de intensele lupte spirituale ce-l măcinau pe tânărul dat în grija lui, l-a îndrumat pe acesta înspre studiul Scripturii. Astfel, pe data de 19 octombrie 1512, Luther a ajuns să absolve ca și doctor în teologie, începând să predea teologie și studii biblice în Wittenberg, începând de la data de 16 august 1513. În acest context al sarcinii sale universitare, Luther și-a format primele sale idei privitoare la justificarea prin credință.

Toată frământarea lui a început în momentul în care și-a început studiile lui biblice pe Psalmi, Galateni și Romani. Rolul decisiv în formularea teologiei lui Luther a fost jucat de către apostolul Pavel și de teologia augustiniană. La scurt timp după realizarea exegezei sale a pasajului Romani 1:16-17, Luther a concluzionat că justificarea este un dar al lui Dumnezeu ce poate fi însușit doar prin credință. În anul 1545, în prefața primului volum complet al scrierilor sale în latină, descrie cum a ajuns să facă față bisericii din vremea lui. În această scurt fragment autobiografic oferă un cadru informațional pentru înțelegerea dezvoltării lui ca și reformator, dar și înțelegerii lui asupra „neprihănirii lui Dumnezeu”:

În mod sigur am dorit să-l înțeleg pe Pavel în scrisoarea lui către Romani. Dar ce m-a împiedicat să o fac era fraza din primul capitol: „dreptatea lui Dumnezeu care se descoperă” (Rom.1.17). Pentru că am început să urăsc fraza aceea, „dreptatea lui Dumnezeu”, pe care am fost învățat să o înțeleg ca și dreptatea prin care Dumnezeu este drept, și pedepsește pe păcătoșii nedrepți. Deși am trăit o viață fără pată, ca și călugăr, am simțit că sunt un păcătos cu o conștiință grea înaintea lui Dumnezeu. De asemenea nu puteam crede că L-am putut mulțumi prin faptele mele. Departe de a iubi acel Dumnezeu drept care pedepsește pe păcătoși, de fapt Îl uram… vroiam cu disperare să știu ce a vrut să spună Pavel în acel pasaj. În cele din urmă, am meditat zi și noapte la relația dintre cuvintele „dreptatea lui Dumnezeu este descoperită, așa cum este scris, cel neprihănit va trăi prin credință”, am început să înțeleg că „dreptatea lui Dumnezeu”ca acea prin care trăiește cel neprihănit prin darul lui Dumnezeu (credința); și propoziția aceasta, „dreptatea lui Dumnezeu este descoperită”, se referă la o dreptate pasivă, prin care Dumnezeul milos ne justifică prin credință, așa cum este scris, „cel neprihănit prin credință va trăi”. Aceasta m-a făcut imediat să mă simt ca și când m-am născut din nou, și ca atunci când am intrat pe porțile deschise în paradis. Din acel moment, am văzut întreaga față a Scripturii într-o lumină nouă… Și acum, unde am urât fraza „dreptatea lui Dumnezeu”, am început să o iubesc și să o înalț ca una dintre cele mai scumpe fraze, așa încât pasajul lui Pavel a devenit poarta cerului pentru mine.[6]

Schimbarea de bază este fundamentală. La început Luther a privit precondiția pentru justificare ca o faptă umană. Ceva ce păcătosul trebuia să facă înainte ca să poată fi justificat. Însă era tot mai convins, prin citirea lui Augustin, că aceasta era o imposibilitate, astfel Luther putea interpreta „dreptatea lui Dumnezeu”ca o dreptate care pedepsește. Dar în acest pasaj el descrie felul în care a descoperit un „nou” înțeles al frazei – o dreptate pe care Dumnezeu o dăruiește păcătosului.. Cu alte cuvinte, Dumnezeu este Cel care îndeplinește precondiția, dându-le păcătoșilor ceea ce au nevoie pentru a fi justificați. O analogie în sensul acesta, dată de Alister McGrath[7] este cu închisoarea: să presupunem că este ăntr-o închisoare, și i se oferă libertate în schimbul plății unei amenți mari. Promisiunea este reală – atât timp cât se poate îndeplini precondiția, promisiunea va fi împlinită. Pelagius pleacă de la presupoziția că se dispune de banii necesari care sunt pe acolo pe undeva. De vreme ce libertatea valorează mult mai mult, i se oferă o afacere. Amenda este plătită. Aceasta nu prezintă nicio dificultate atât timp cât el are resursele necesare. Luther însă, a început să vadă problema în termenii lui Augustin, și anume că umanitatea păcătoasă pur și simplu nu dispune de resursele necesare pentru a îndeplini precondiția. Deci, de vreme ce precondiția nu poate fi împlinită, promisiunea este irelevantă. Atât pentru Augustin cât și pentru Luther vestea bună a Evangheliei constă în faptul că ți se dăruiește banii necesari pentru a cumpăra libertatea. Cu alte cuvinte, precondiția a fost îndeplinită de altcineva pentru tine. Luther, în autobiografia sa, subliniază faptul că Dumnezeul Evangheliei creștine nu este un Judecător aspru care-i răsplătește pe indivizi după meritele lor, ci este un Dumnezeu plin de milă și îndurare care oferă dreptatea Lui ca pe un dar păcătoșilor.

1. 3. Credința mântuitoare din perspectiva lui Luther

Cea mai semnificativă contribuție pentru înțelegerea clasică evanghelică a credinței este, fără îndoială, făcută de Martin Luther. Doctrina justificării numai prin credință a lui Luther a ajutat la definirea credinței, aceasta devenind piatra din capul unghiului pentru teologia și spiritualitatea lui. Punctul de plecare de bază este „căderea” (Gen.1-3), care este mai întâi de toate o cădere de la credință.[8]Credința este relația corectă cu Dumnezeu (cf. Gen.15.6). Noțiunea despre credință a lui Luther cuprinde trei componente:

1. Credința este mai degrabă personală, decât pur istorică.
2. Credința presupune încredere (fiducia) în promisiunile lui Dumnezeu.
3. Credința îl unește pe credincios cu Cristos.

3.1 Credința ca încredere personală

Luther argumentează că o credință care este mulțumită să creadă doar în siguranța evanghelilor nu este o credință mântuitoare. Păcătoșii sunt perfect capabili să se încreadă în detaliile istorice ale evangheliilor; dar aceasta în sine nu este de ajuns pentru o credință creștină autentică. Credința mântuitoare înseamnă să crezi și să te încrezi că Isus Cristos s-a născut pentru noi personal, și a împlinit pentru noi lucrarea de mântuire. Inima teologiei lui Luther este că în Isus Cristos, Dumnezeu ni s-a dat pe El Însuși, total și fără rezerve, pentru noi. Nu este niciodată de ajuns să ști doar că Cristos a murit, sau chiar de ce El a murit. O asemenea cunoaștere este rezultatul unei „credințe istorice” care nu poate mântui. Demonii de asemenea au teoriile lor cu privire la ispășire, ei cred și tremură. Credința mântuitoare trebuie să fie însușită personal. Doar atunci când ne realizăm că Cristos a fost dat pro me, pro nobis[9] (pentru mine, pentru noi) de fapt discernem importanța lucrării lui Cristos.

Sublinierea puternică a Evangheliei „pentru mine” i-au făcut pe mulți critici să caracterizeze teologia lui Luther drept una subiectivă și antropocentrică[10]. Aceasta este o acuzație ciudată cu privire la Luther, de vreme ce formula „lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu” subliniază povara teocentrică a Reformei care a scos în evidență suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire. Vestea bună este că în Cristos, Dumnezeul suveran este pentru noi, nu împotriva noastră. Această veste nu se poate cunoaște in abstracto, ci doar printr-o pătrundere cu ajutorul credinței.

De ce este atât de importantă credința ca încredere personală? Contextul bisericii catolice a subliniat prea puțin importanța individului și relația lui cu Dumnezeu. În schimb, greutatea întotdeauna a căzut pe supunerea față de biserică și față de credință, văzută de data aceasta într-un sens tradițional. Luther restabilește, prin perspectiva oferită, relația individului cu Dumnezeu, fără directa mijlocire a bisericii. El sublinia că ființa umană este „inimă” și „conștiință” doar ca individ, de asemenea este unică și de neînlocuit.[11] Cuvântul lui Dumnezeu vorbește individului în mod personal, și îl pune în directă legătură cu Dumnezeu. Nicio altă persoană sau grup de persoane nu se poate interpune. Nimeni nu poate să ia locul altcuiva, nu poate lua harul și responsabilitatea tocmai prin faptul că el stă de unul singur înaintea lui Dumnezeu. De aceea el este chemat la o credință, care este a lui, personală, autentică și sigură. Înțeleasă în felul acesta, credința este un act personal necondiționat. În acești parametrii este subliniat aspectul  relațional pe care îl are individul cu Dumnezeu. Toate acestea sunt spuse de Luther, care este foarte bine ancorat în realitatea comunității creștine, a comunității unei credințe, și a sprijinului oferit de părinții și frații de aceeași credință. Credința bisericii îl ajută pe cineva în ce privește anumite incertitudini, dar ea folosește doar pentru a-l ajuta să creadă el personal. El susținea că toată comunitatea creștină din lume cu toată suita clericală nu poate înlocui credința personală. Singurătatea este deosebit de importantă în argumentarea lui Luther[12]. Această singurătate a credinței el o leagă de moarte. În moarte fiecare din noi suntem complet singuri și fiecare trebuie să moară „propria moarte”. Nimeni nu poate înlocui aceasta și cu atât mai puțin nimeni nu se poate lupta această luptă a credinței în mijlocul necazului din fața morții. Certitudinea și credința în Cuvântul lui Dumnezeu se va dovedi personală.

3.2 Credința ca încredere în promisiunile lui Dumnezeu

Noțiunea de încredere este proeminentă în conceptul credinței la reformatori, așa cum arată următoarea analogie făcută de Luther: „Totul depinde de credință. Persoana care nu are credință este ca cineva care trebuie să treacă marea , dar este atât de înfricoșat încât nu se încrede în corabie. Astfel el va sta acolo unde este, și nu va fi niciodată salvat, pentru că nu se urcă la bord pentru a trece.”[13] Credința nu înseamnă doar a crede că ceva este adevărat; înseamnă să fi pregătit să acționezi datorită credinței și să te bazezi pe ea. Cu alte cuvinte, credința nu este doar despre a crede că există un vapor, este vorba de a te îmbarca în el și a te încrede în el. Întrebarea însă se pune și cu privire la obiectul credinței. În cine trebuie să ne punem încrederea? Ar trebui să avem pur și simplu credință în credință? Pentru Luther răspunsul este neechivoc: credința este despre a fi pregătit să-ți pui încrederea în promisiunile lui Dumnezeu, și în integritatea și credincioșia lui Dumnezeu care a făcut acele promisiuni. Credința este doar atât de tare cât este cel în care ne-am pus încrederea. Eficacitatea credinței nu se bazează pe intensitatea cu care noi credem, dar pe siguranța Acelui în care noi credem. Conținutul credinței contează mult mai mult decât intensitatea ei. Este în zadar să te încrezi fără rezerve și cu toată puterea în cineva care nu este vrednic de încredere. Oricum încrederea nu este o atitudine ocazională[14]. Pentru Luther, ea este o perspectivă de încredere de neclintit, o constantă a convingerii în vrednicia promisiunilor lui Dumnezeu.

Obiectul credinței este Dumnezeu în Cuvântul Lui. Nu putem discuta despre înțelegerea lui Luther cu privire la credință, fără să facem referire la Cuvântul lui Dumnezeu. Fiecare este conectată la cealaltă. De asemenea nu putem discuta despre înțelegerea lui Luther cu privire la Cuvântul lui Dumnezeu fără să facem referire la credință.Pentru că este în natura Cuvântului lui Dumnezeu atât să ne cheme  la credință cât și să lucreze credința în noi[15]. Conceptul lui Luther asupra credinței nu are de-a face cu nicio încercare de a creea putere sau curaj în noi prin eforturile noastre personale, cum ar fi „gândirea pozitivă”, nici nu are legătură cu o condiție psihologică de încredere care poate exista fără un obiect anume al încrederii sau fără o relație personală. Credința există doar ca răspuns la Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul singur oferă baza și conținutul. Acest cuvânt este un cuvânt al „promisiunii”, al Evangheliei. Unde nu există promisiunea lui Dumnezeu, nu există credință. Pentru acest motiv, auzirea cuvântului precede credința, „credința vine doar în urma auzirii”. Pentru Luther, credința înseamnă acceptarea din inimă a promisiunii lui Dumnezeu și valorificarea șansei. Credința este un act al voinței prin care omul se ține tare de „cuvântul promisiunii”. Astfel a crede Cuvântul lui Dumnezeu înseamnă a-L crede pe Dumnezeu. În cuprinderea promisiunii, credința, de fapt primește promisiunea. Aceasta este plinătatea mântuirii. Promisiunea ultimă este însuși Dumnezeu. Această perspectivă a credinței cuprinde elementul volițional, nu doar pe cel intelectual sau emoțional.

3.3 Credința ca unire cu Cristos

Luther afirmă acest principiu clar în lucrarea lui din 1520, Libertatea creștinului:

Credința nu înseamnă doar că sufletul realizează că divinul cuvânt este plin de har, liber și sfânt; deasemenea unește sufletul cu Cristos, la fel cum o mireasă este unită cu mirele ei. De la o asemenea căsătorie, așa cum spune sf. Pavel (Ef.5:31-2), reiese că sufletul și Cristos devin un singur trup, în așa fel încât ei țin toate lucrurile împreună, fie bine, fie rău. Aceasta înseamnă că ceea ce Cristos posedă aparține sufletului credincios; iar ceea ce posedă sufletul credincios aparține lui Cristos. Cristos posedă toate lucrurile bine și sfințenia; acestea acum aparțin sufletului. Sufletul posedă multe vicii și păcat; acestea aparțin acum lui Cristos.[16]

Credința nu este legată în mod abstract de un set de doctrine. Mai degrabă este asemenea unui „inel de căsătorie”, arătând spre un angajament mutual și unire între Cristos și credincios. Este răspunsul întregei persoane a credinciosului față de Dumnezeu, care va conduce, în schimb, la prezența reală și personală a lui Cristos în cel credincios. Credința îl face atât pe Cristos cât și beneficiile – cum sunt iertarea, justificarea și speranța – disponibile pentru credincios. Luther nu face distincția între Cristos și beneficiile obținute prin credința în El. Dumnezeu este scopul Evangheliei, în Cristos se găsesc toate acestea, iar cel credincios în momentul în care își pune credința în El, este unit cu El, și are parte de tot ceea ce Cristos are parte, este „împreună moștenitor” cu Cristos.

Concluzii

Credința, începând cu Luther a căpătat o nouă dimensiune care a fost pierdută de către biserica tradițională. Ea marchează o rupere completă de învățătura bisericii până în acea vreme. Dacă până atunci omul trebuia să își căștige parțial mântuirea prin tot felul de fapte și prin forțarea voinței, prin participarea la viața bisericii și la sacramentele oferite de aceasta, odată cu Luther și reforma pornită de acesta, sola fidae văzută din noua perspectivă i-a oferit omului o relație personală cu Dumnezeul Care îl iubește, Care inițiază și duce la desăvârșire mântuirea omului prin lucrarea răscumpărătoare a lui Isus Cristos. Astfel el ia parte la viața bisericii doar pentru a fi întărit în propria credință prin Cuvântul lui Dumnezeu, dar baza relației constă în credința personală, singura care poate să-l repună într-o stare corectă pe om cu Dumnezeu, prin justificarea realizată de Dumnezeu. Însă această credință nu conduce la antinomism, pentru că ea presupune acțiune conform încrederii puse în Dumnezeul Care face promisiunile. Credința are ca ultim obiectiv uniunea realizată cu Cristos. Credința la Luther, spre deosebire de percepția bisericii tradiționale, marcate de gândirea lui Toma d Aquino, este religioasă, nu filozofică, are în vedere promisiunile lui Dumnezeu, nu propoziții despre Dumnezeu, se relaționează prin încrederea personală în Dumnezeu, nu prin evidențe sau dovezi, și este cristologică.

Betuel Vararu

Bibliografie

Althaus, Paul, The Theology of Martin Luther (USA: Fortress Press, 1966).

Berkhof, Lois, Systematic Theology (Michigan: Eerdmans Publishing Co., 1991).

Geisler, Norman L., MacKenzie, Ralph şi Miller, Elliot, Disputa Dintre Protestanți și Catolici Asupra Justificării (http://www.rcrwebsite.com/justify.htm, 15.06.2010).

George, Timothy, Theology of the Reformers (Nashville: Broadman Press, 1988).

Luther, Martin, „Lectures on Romans (1515-1516)” în D. Martin Luthers Werke: Kritisch Gesamtausgabe,vol.54 (Weimar: Bohlau, 1938).

Luther, Martin, Preface to the Latin Works 1545 (Weimar:Bohlau, 1938).

Luther, Martin, „The Freedom of a Christian” (1520) în D. Martin Luthers Werke: Kritische Gesamtausgabe, vol.7 (Weimar: Bohlaus, 1897).

McGrath, Alister, Historical Theology (UK: Blackwell Publishing, 1998).

McGrath, Alister, Christian Theology (Oxford: Blackwell Publishing, 1994).

Tertullian, De Paenitentia 2; 1.323.44-6.

---

[1] Tertullian, De Paenitentia 2; 1.323.44-6.

[2] Norman L. Geisler, Ralph MacKenzie, şi Elliot Miller, Disputa Dintre Protestanți și Catolici Asupra Justificării (http://www.rcrwebsite.com/justify.htm, 15.06.2010).

[3]Lois Berkhof, Systematic Theology (Michigan: Eerdmans Publishing Co., 1991), p.512.

[4] Martin Luther, Preface to the Latin Works 1545 (Weimar:Bohlau, 1938).

[5] Idem., p.513.

[6] Martin Luther, „Lectures on Romans (1515-1516)” în D. Martin Luthers Werke: Kritisch Gesamtausgabe,vol.54 (Weimar: Bohlau, 1938).

[7]Alister McGrath, Historical Theology (UK: Blackwell Publishing, 1998), p.186.

[8] Alister McGrath, Christian Theology (Oxford: Blackwell Publishing, 1994), p.155.

[9] Timothy George, Theology of the Reformers (Nashville: Broadman Press, 1988), p. 59.

[10] Idem., p. 60.

[11] Paul Althaus, The Theology of Martin Luther (USA: Fortress Press, 1966), p.53.

[12] Idem., p.54.

[13] Alister McGrath, Christian Theology, p.156.

[14] Idem., p.156.

[15] Paul Althaus, The Theology of Martin Luther, p.43.

[16] Martin Luther, „The Freedom of a Christian” (1520) în D. Martin Luthers Werke: Kritische Gesamtausgabe, vol.7 (Weimar: Bohlaus, 1897).

 

Încă nu înțelegi că ești ruinat?

Aceasta este ce au întrebat demnitarii Egiptului pe monarhul lor, pe Faraon, atunci când ei au văzut că deși țara este lovită de urgie după urgie, Faraon nu se prinde de idee. Ar fi trebuit să o facă, dar nu a făcut-o. Să nu înțelegi mesajul sau ideea este cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla vreodată, mai ales că ai avut șansa să auzi un astfel de mesaj. A nu înțelege înseamnă a avea o inimă tare, una împietrită, care nu mai răspunde la niciun stimul exterior… Mă înspăimântă asta, numai când mă gândesc la o astfel de posibilitate: să nu mai vezi greșeala ta, păcatul tău și totuși să mergi înainte. Cel mai prost lucru ce ți se poate întâmpla (și de care ești responsabil) este să crezi că ești pe o cale bună, când de fapt te îndrepți înspre iad.. să ai convingerea că ești mântuit în timp ce nu ești. Recitind capitolele din Exod unde este relatat episodul urgiilor asupra egiptenilor, mi-am dat seama că împietrirea este rezultatul sigur a unei atitudini lipsite de „frica de Domnul”, și ea prezintă câteva etape:

1) să nu ai habar cine este YHWH (DOMNUL)! Faraon îl întreabă pe Moise: și cine este DOMNUL (El este) ca să mă tem de El? … mare greșeală să pui o astfel de întrebare cu aroganță. În final Faraon a aflat cine este Domnul, însă în defavoarea lui.

2) să refuzi dovezi concrete! Împietrirea este o stare a inimii care nu vrea să accepte un adevăr demonstrat. Această stare te face să îți cauți motive sau pretexte să nu crezi în El, la fel cum a făcut Faraon când a văzut minunile făcute de Moise și Aaron.

3) să amâni mântuirea! „mâine!”- răspunsul dat de Faraon lui Moise la întrebarea când vrea să dispară broaștele din Egipt. Mai bine cu ele în pat încă o zi…

4) să accepți până trece pericolul! Adică o pocăință gen 112, iar după intervenție revenim la „normalitate”. Caracteristic omului care trece prin necaz și se roagă, după care uită și de necaz și de promisiune.

Cam acesta este pasul de unde nu mai poți da înapoi. Se întâmplă să fi cercetat, să te simți mustrat, să-ți pară rău, după care, dacă respingi aceste stări constant, nu mai ai șansa să beneficiezi de ele și dacă ai vrea.

5) să îți formulezi doar o variantă oficială a pocăinței! Faraon recunoaște în sfârșit că Dumnezeu este DREPT, iar el și poporul lui sunt RĂI (Ex.9:27). Deși este extraordinară declaratia Doamne, Doamne!, Moise nu este impresionat și îi spune că degeaba se fac afirmații fără suport, în ideea că Faraon de fapt nu se temea de Domnul… Adică formula magică „Iartă-mă!” nu are niciun sens dacă nu există o transformare reală motivată de teama de Dumnezeu. Cât valora cererea lui Faraon de a fi iertat în timp ce își împietrea inima???

6) să refuzi să mai fi confruntat! Sau să nu mai vrei să ai de a face cu niciun Cuvânt din partea lui Dumnezeu – este cam ultima etapă din drumul tău de pavare a inimii. Cel puțin a fost în cazul lui Faraon. Nu a mai vrut să-i vadă fața lui Moise.

Încă nu înțelegi că ești ruinat? Oprește-te!!!

„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima, încearcă-mă și cunoaște-mi frământările! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!” (Ps.139:23,24).

 

HIMSELF (EL ÎNSUȘI).. de A.B. Simpson

Once it was the blessing                          Cândva era binecuvântarea,
Now it is the Lord;                                     Acum este Dumnezeu;
Once it was the feeling,                            Cândva era sentimentul,
Now it is His Word;                                    Acum este Cuvântul Lui;
Once His gift I wanted,                             Cândva darul Lui e ceea ce-mi doream,
Now, the Giver own;                                 Acum îl vreau pe Dătător;
Once I sought for healing,                      Cândva căutam vindecarea,
Now Himself alone.                                   Acum doar pe El singur.

Once ’twas painful trying,                       Cândva era strădanie dureroasă,
Now ’tis perfect trust;                              Acum e încredere perfectă;
Once a half salvation,                              Cândva o mântuire pe jumătate,
Now the uttermost;                                  Acum e în totalitate;
Once ’twas ceaseless holding,               Cândva era disperare fără sfârșit,
Now He holds me fast;                             Acum El mă ține tare;
Once ’twas constant drifting,                Cândva alunecări constante,
Now my anchor’s cast.                            Acum ancorat în siguranță.

Once ’twas busy planning,                      Cândva era plănuire încărcată
Now ’tis trustful prayer;                          Acum este rugăciune cu încredere;
Once ’twas anxious caring,                     Cândva era purtare în teamă,
Now He has the care;                                Acum El îmi poartă grija;
Once ’twas what I wanted,                      Cândva era ce îmi doream eu,
Now what Jesus says;                               Acum ceea ce Isus îmi spune;
Once ’twas constant asking,                   Cândva erau cereri nenumărate,
Now ’tis ceaseless praise.                        Acum sunt laude neîncetate.

Once it was my working,                          Cândva era lucrarea mea,
His it hence shall be;                                  De acum doar a Lui va fi;
Once I tried to use Him,                           Cândva am încercat să-L folosesc,
Now He uses me;                                         Acum El mă folosește;
Once the pow’r I wanted,                         Cândva putere îmi doream,
Now the Mighty One;                                 Acum pe Cel Puternic;
Once for self I labored,                             Cândva pentru mine lucram,
Now for Him alone.                                    Acum doar pentru El.

Once I hoped in Jesus,                              Cândva speram în Isus,
Now I know He’s mine;                              Acum știu că e al meu;
Once my lamps were dying,                    Cândva lumina mea se stingea,
Now they brightly shine;                          Acum ea strălucește tare;
Once for death I waited,                           Cândva moartea așteptam,
Now His coming hail;                                 Acum strigarea venirii Lui;
And my hopes are anchored                  Și toate speranțele mele
Safe within the veil.                                    Sunt sigure în val.

Versurile de față surprind realitatea umblării autentice cu Dumnezeu așa cum puține versuri sunt în stare să o facă. O relație prin care în sfârșit El să fie glorificat și nu prin care noi să obținem doar beneficii de pe urma Lui, fără acea inimă regenerată de Duhul Sfânt și fără acea pasiune pentru gloria Lui. Așa cum spunea cineva într-un mod succint: „oamenii doresc cerul doar pentru că nu vor să ajungă în iad, nu pentru că îl doresc pe Dumnezeu”.  Și totuși credința este acea încredere totală în lucrarea completă a Domnului Isus, încredere care  asigură mântuirea și care te face să adormi liniștit în fiecare seară..

 

AGORA MOVIE – dramă istorică sau promovarea urii față de creștinism?!

În ultima vreme nu am mai dat pe la film, dar acum, că tot suntem in sesiune, mi-am zis că nu este un timp mai potrivit pentru o seara de film.. și într-un fel nu mi-a parut rău că am făcut asta, așa, doar ca să mai aflu și eu ce se mai petrece în lumea asta.. și ce anume este promovat. Zis și făcut, deși începuse ninsoarea prin București. Sărim peste detaliile din decorul peisajului, nu din lipsă de timp, dar pentru că doresc să trecem direct la subiect și să vă împărtășesc părerea mea despre filmul pe care tocmai l-am vizionat.. nu de alta, dar poate veți fi și voi motivați să vă dați cu părerea. AGORA, numele filmului, regizat de un tip pe nume Alejandro Amenába, o dramă istorică, producție spaniolă, ce o are în centru pe o femeie numită Hypatia, de altfel filosof renumit din Alexandria secolului IV. Filmul include și o perspectivă romantică, sclavul ei se îndrăgostește de aceasta. Însă nu asta a constituit focalizarea, ci mai degrabă perspectiva postmodernă cu privire la religie în general, și la creștinism, în mod special. Chiar „The Religious Anti-Defamation Observatory” a protestat împotriva filmului pentru promovarea urii față de creștinism. În shimb, realitatea este că argumentele folosite sunt destul de bune, relatări pe care istoria le afirmă cu privire la persecutarea instigată de oamenii religioși sub eticheta de „creștinism” de-a lungul secolelor. De fapt nu doar ei sunt denigrați, ținta fiind orice persoană religioasă, fie ei păgâni care se închină idolilor, fie iudei. Filmul nu lasă loc unei alte perspective despre credința creștină, te conduce mai degrabă la decizia de a alege între fanatism religios și ateism, ca și când n-ar mai exista nicio altă opțiune validă, singurul personaj apreciat în acest film fiind Hypatia, tipa care nu crede în nimic altceva decât în filosofie, statut care îi conferă acea deschidere a minții în comparație cu capetele închise ale dogmatismului religios.

Ecranizarea reușește să surprindă fațeta urâtă a fanatismului religios, care nu poate fi negată, datorită multor ani de istorie. Încreștinarea cu forța, fără realitatea convertirii, crimele comise cu o cruzime de nedescris în „numele lui Christos”, folosirea Scripurii pentru manipularea maselor, dorința de putere a episcopilor, luptele politico-religioase, proclamarea ca martiri și sfinți ai unor neleguiți notorii, închinarea față de obiecte religioase, intoleranța față de credința altora ș.a.m.d… toate sunt elemente reale din istoria unei biserici corupte care îl părăsise de mult pe Christosul care transformă în mod radical viața celui convertit.

Câteva aspecte mai puțin binevoitoare ale acestui film pe care aș vrea să le punctez însă:

1) faptul că se promovează imaginea unui creștinism corupt, fiind singura imagine reală, în opinia lor, creștinismul autentic fiind  inexistent.  Se ascunde, în mod voit, alternativa realității, adică lipsa prezentării acelei perspective a unor oameni care au trăit într-adevăr o viață frumoasă, morală și demnă pentru Christos și care au plătit cu viața lor pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele oamenilor. Și aceștia sunt cu sutele de mii. Ei mai trăiesc și astăzi printre noi. Ei sunt acei care compun adevărata biserică a lui Christos.

2) faptul că este prezentată o imagine a Scripturii care înjosește sexul feminin și este discriminatorie. Modalitatea prin care scot în evidență aceasta este folosirea Scripturii în acea scenă în care i se cere prefectului să îngenuncheze înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă acolo nu este o încercare de demascare a faptului că Scriptura este interpretată greșit de către episcopi cu scopul de a manipula oamenii, ci că însăși natura Scripturii ar fi deficitară, subminându-i astfel autoritatea.

3) ideea că singura opțiune pentru o lume fără conflict este dispariția credințelor și afirmațiilor absolute despre realitate, promovându-se o atitudine de căutare a adevărului, fără însă de a avea pretenția că acesta se poate găsi; o credință în filosofie sau în nimic, în locul unei credințe în Dumnezeul care poate fi cunoscut.

Am scris acest comentariu pentru gloria lui Dumnezeu care este adesea tăvălită în noroi de creștinismul nominal, fără Christos.

Din poziția unui creștin care iubește gloria lui Isus Christos, filmul ar trebui să fie un bun moment în care să realizezi că a purta numele de creștin  este o imensă responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și o viață nedemnă de Numele acesta îi va face pe cei din jur să-L dezonoreze pe Dumnezeu.

Dacă nu ești creștin, gândește-te că există și un creștinism autentic care este demonstrat de oameni care iubesc într-adevăr cum a iubit Isus. Doar fii atent în jur și nu te lăsa manipulat de alții.

 

Să suferi! O favoare?!… răspunsul lui John Piper

„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El.”(Fil.1:29)

Faptul că sunt copilul lui Dumnezeu prin Isus Hristos I se datorează doar Lui. O mărturisesc cu o convingere de nezdruncinat. Vechea cântare, În îndurarea Domnului cum am ajuns, nu stiu!, mi se potrivește de minune. Și vorbesc foarte serios. Nu sunt în apele mele lângă oameni care afirmă și se bat în piept că ei L-au ales pe Dumnezeu, ei au decis, ei au ajuns la concluzia că se merită făcut pasul acesta. Se bat oarecum în piept cu pocăința și credința lor, și, în ochii lor, decizia pe care ei au făcut-o, capătă o deosebită importanță. Nu exclud importanța ei, dar nici nu mă chinui s-o accentuez prea mult. Pericolul este să ridici pocăința și credința  la rang de virtute personală. Și concluzia logică nu ne-ar conduce altundeva decât la câștigarea mântuirii prin efort propriu, și implicit, la mândrie. Adică, totuși..  sunt mai grozav ca ceilalți.. eu m-am pocăit, adică am ajuns la anumite concluzii în viața mea și.. mi-am dat seama că asta e calea și pe deasupra, eu cred.. păi alții nu sunt capabili de performanța asta.. și raționamentul ar putea continua până când ne-am da seama că nu suntem așa de răi ca alții. Sincer, mă interesesează mai mult ce stă în spatele acestei decizii. Pocăința și credința sunt condiții esențiale pentru a fi mântuit, dar Biblia mi-a descoperit că ele sunt un dar. De fapt versetul citat îmi spune că este un har să crezi, o favoare. Ceva ce îți este dat. Dacă înțeleg corect acest verset înseamnă că toată mândria mea, ascunsă bineînțeles, că pe aici am trecut și eu, s-a dus. Asta e ideea harului. Oricum, cei mai mulți nu îmbrățișează această realitate.

Ce să mai spun de partea a doua a versetului, alt paradox, care presupune o provocare mult mai mare decât prima. Har, favoare, să suferi pentru El. Înțeleg că îți este dat să crezi, și să te bucuri de aceasta, mai ales dacă te găsești printre cei care cred, dar să consideri o favoare, un har să suferi pentru Hristos nu auzi prea des. Și totuși auzi de la apostolul Pavel în scrisoarea către Filipeni, scrisă, interesant, din închisoare. Acest verset, sincer, reprezintă o provocare pentru mine, dacă am de gând să iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia suferinței nu prea mai încape în premisele noastre posibile. Și totuși Biblia vorbește destul de des despre această temă. Domnul Isus Hristos spunea că nimeni nu începe să-și zidească un turn sau să înceapă un război până nu își face anumite calcule și socoteli (Luca 14:25-35), în contextul în care El vorbea despre felul în care ar trebui să fie un ucenic al Lui. Lepădarea de sine este un concept care încet, încet dispare chiar și din vocabularul predicatorilor. Se preferă ideea unei „evanghelii a prosperității”. Cauzele sunt diverse, dar problema esențială o reprezintă înțelegerea greșită a nașterii din nou, sau lipsa realității acesteia în viața creștinilor.

Clipul pe care l-am postat are câteva răspunsuri zdruncinătoare în privința aceasta. Face parte dintr-o conferință susținută de Dr. John Piper pe tema suferinței. Titlul „You must suffer” spune mai mult decât l-aș putea descrie eu. Ideea centrală este că suferințele lui Hristos de acum 2000 de ani se văd cel mai bine când trecem noi prin suferință datorită Numelui Său. Aceasta este mărturia puternică cu privire la suferințele Lui. Nu are legătură cu faptul că noi trebuie să suferim pentru mântuirea noastră, pentru că oricum ar fi în zadar. Hristos a plătit prețul pentru păcatele noastre și a absorbit mânia lui Dumnezeu care ne era destinată nouă datorită păcatelor noastre, adică celor care ne-am pus încrederea în El și ne bazăm viața aceasta și cea veșnică pe El. Și punctul culminant al acestei expuneri este că un copil născut din Dumnezeu este plin de bucurie în mijlocul necazului. Cu alte cuvinte, el va ajunge să considere suferința pentru Numele Lui un har, un dar, o favoare. John Piper a avut și continuă să aibă un impact mare asupra tot mai multor creștini, atât din State, cât și din întreaga lume, datorită Evangheliei necompromise proclamată cât mai clar cu putință, într-o manieră simplă, dar nu simplistă. Clipul este doar în limba engleză. Vizionare plăcută!

 

De ce și blogul acesta?

„Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Ecles 1:9)

Păi ce ar putea promite un nou blog, din miile de bloguri noi de altfel.. promisiuni electorale, că tot se apropie alegerile… NU, cu siguranță nu. Am creat acest blog având câteva target-uri în minte și anume:

1. Să proclamăm, cât putem noi de bine, adevăruri scripturale care sunt trecute cu vederea, cu precădere în generația noastră, probabil ca în toate generațiile de altfel, și nu numai.
2. Să subliniem, cât putem noi de mult, importanța și necesitatea acestora, pentru viața aceasta și nu numai.
3. Să accentuăm suveranitatea lui Dumnezeu și harul Lui.
4. Să subliniem responsabilitatea noastră.
5. Să scoatem în evidență modalitatea prin care Dumnezeu salvează sau mântuiește un om, pe baza Sfintei Scripturi. De fapt toate răspunsurile se doresc a fi date doar pe baza Scripturii.
6. Să arătăm modalitatea prin care un om își poate da seama dacă este mântuit sau nu.
7. Să creăm un cadru de comunicare, în care discuțiile cu privire la anumite teme, să fie „absolut” libere, în limita bunului simț.
8. Să abordăm teme considerate tabu în bisericile evanghelice, mai ales din țara noastră.
9. Să putem discuta, la urma urmei, orice temă care vă preocupă mintea și inima.

10.  Să avem un blog cristocentric.

11.  Să oferim răspunsuri la diferite probleme și întrebări care vă frământă.

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, în Isus Hristos, prin Duhul Sfânt)

 

Căci dragostea lui Hristos ne constrânge!

Un paradox, nu-i așa? De fapt unul destul de mare, aș spune. Nu –mi place să fiu constrâns de nimic în lumea asta, îmi place să fiu liber, să aleg ce cred eu că este mai bine pentru mine, să-mi construiesc viața exact așa cum îmi place, fără să fiu constrâns de nimeni și nimic. Mă duc la magazinul din colțul străzii și comand Coca-Cola, pentru că nici nu vreau să aud de Pepsi, îmi cumpăr Africana, pentru că m-am săturat de rețetele elvețienilor în ce privește ciocolata, dar să vină cineva și să îmi spună ce să cumpăr?!.. a greșit adresa. Eventual mi-ar prinde bine niște sfaturi sau ponturi, dar aș vrea eu să stabilesc dacă ele îmi sunt de folos sau nu. Cu atât mai puțin nu îmi place ca ele să-mi fie impuse.

Personalitatea este identitatea mea, ba mai mult, am fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și am dreptul de a hotărî ce vreau în ce privește viața mea. Rău este că nu prea pot hotărî în viața multora, deși aș vrea lucrul acesta, dar măcar în ce mă privește pe mine, mă cred suficient de matur să iau decizii responsabile, sunt capabil de asta. Și totuși dacă îmi ratez viața, deși nu cred lucrul acesta, știu că eu am făcut-o , eu și nu altul. Ce zici? Nu ești de aceeași părere cu mine? Am convingerea 99% că așa este. Doar trăim pe Terra.

Și care-i faza cu titlul ăsta??? Accept teoretic, să zicem, că pot fi constrâns de anumite presiuni mai mari decât le-aș putea face față, de exemplu prin violență, nu că ar fi acceptabil, că doar de asta ne-am dorit noi libertatea și democrația atât de mult, mai ales că ne-am săturat de dictatura comunismului (e ca și cum cineva iți dictează ce să scrii). Da, ok, pot fi constrâns prin violență, dar chiar nu îmi pot explica cum aș putea fi contrâns prin.. ah.. prin dragoste. Mă abțin de la alte comentarii care, dealtfel, cred că sunt de prisos.. Dacă mai merge și dragostea cu forța, înseamnă că România tocmai a câștigat cupa mondială la fotbal.. din nou.

Dragostea lui Hristos ne constrânge este un paradox pe care, în ultimii doi ani din viața mea am început să-l iubesc tot mai mult. Nu vreau, și nici nu cred că am să pot, aici și acum, să explic titlul noului meu blog, inspirat din 2 Corinteni 5:14.. (gar)- căci..  (agape)- dragostea.. (tou Xristou)- lui Hristos.. (sunexei hemas)- ne constrânge..

Tot ce mai vreau să spun este că avem trei termeni pe care adesea îi confundăm: contradicția, paradoxul și misterul. Contradicția este ceva de nerezolvat din punct de vedere logic. Paradoxul pare o contradicție până la un timp când acumulăm mai multe date despre situație așa încât să o putem explica. Misterul probabil va fi descoperit în cer :p! De asta iubesc paradoxul.. Sper, în articolele ce vor urma pe acest blog, să reușim să „decodificăm” mai multe paradoxuri biblice de genul acesta, bineînțeles cu ajutorul Duhului Dumnezeului Celui Viu :d.