Încă nu înțelegi că ești ruinat?

Aceasta este ce au întrebat demnitarii Egiptului pe monarhul lor, pe Faraon, atunci când ei au văzut că deși țara este lovită de urgie după urgie, Faraon nu se prinde de idee. Ar fi trebuit să o facă, dar nu a făcut-o. Să nu înțelegi mesajul sau ideea este cel mai trist lucru care ți se poate întâmpla vreodată, mai ales că ai avut șansa să auzi un astfel de mesaj. A nu înțelege înseamnă a avea o inimă tare, una împietrită, care nu mai răspunde la niciun stimul exterior… Mă înspăimântă asta, numai când mă gândesc la o astfel de posibilitate: să nu mai vezi greșeala ta, păcatul tău și totuși să mergi înainte. Cel mai prost lucru ce ți se poate întâmpla (și de care ești responsabil) este să crezi că ești pe o cale bună, când de fapt te îndrepți înspre iad.. să ai convingerea că ești mântuit în timp ce nu ești. Recitind capitolele din Exod unde este relatat episodul urgiilor asupra egiptenilor, mi-am dat seama că împietrirea este rezultatul sigur a unei atitudini lipsite de „frica de Domnul”, și ea prezintă câteva etape:

1) să nu ai habar cine este YHWH (DOMNUL)! Faraon îl întreabă pe Moise: și cine este DOMNUL (El este) ca să mă tem de El? … mare greșeală să pui o astfel de întrebare cu aroganță. În final Faraon a aflat cine este Domnul, însă în defavoarea lui.

2) să refuzi dovezi concrete! Împietrirea este o stare a inimii care nu vrea să accepte un adevăr demonstrat. Această stare te face să îți cauți motive sau pretexte să nu crezi în El, la fel cum a făcut Faraon când a văzut minunile făcute de Moise și Aaron.

3) să amâni mântuirea! „mâine!”- răspunsul dat de Faraon lui Moise la întrebarea când vrea să dispară broaștele din Egipt. Mai bine cu ele în pat încă o zi…

4) să accepți până trece pericolul! Adică o pocăință gen 112, iar după intervenție revenim la „normalitate”. Caracteristic omului care trece prin necaz și se roagă, după care uită și de necaz și de promisiune.

Cam acesta este pasul de unde nu mai poți da înapoi. Se întâmplă să fi cercetat, să te simți mustrat, să-ți pară rău, după care, dacă respingi aceste stări constant, nu mai ai șansa să beneficiezi de ele și dacă ai vrea.

5) să îți formulezi doar o variantă oficială a pocăinței! Faraon recunoaște în sfârșit că Dumnezeu este DREPT, iar el și poporul lui sunt RĂI (Ex.9:27). Deși este extraordinară declaratia Doamne, Doamne!, Moise nu este impresionat și îi spune că degeaba se fac afirmații fără suport, în ideea că Faraon de fapt nu se temea de Domnul… Adică formula magică „Iartă-mă!” nu are niciun sens dacă nu există o transformare reală motivată de teama de Dumnezeu. Cât valora cererea lui Faraon de a fi iertat în timp ce își împietrea inima???

6) să refuzi să mai fi confruntat! Sau să nu mai vrei să ai de a face cu niciun Cuvânt din partea lui Dumnezeu – este cam ultima etapă din drumul tău de pavare a inimii. Cel puțin a fost în cazul lui Faraon. Nu a mai vrut să-i vadă fața lui Moise.

Încă nu înțelegi că ești ruinat? Oprește-te!!!

„Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima, încearcă-mă și cunoaște-mi frământările! Vezi dacă sunt pe o cale rea și du-mă pe calea veșniciei!” (Ps.139:23,24).

 

HIMSELF (EL ÎNSUȘI).. de A.B. Simpson

Once it was the blessing                          Cândva era binecuvântarea,
Now it is the Lord;                                     Acum este Dumnezeu;
Once it was the feeling,                            Cândva era sentimentul,
Now it is His Word;                                    Acum este Cuvântul Lui;
Once His gift I wanted,                             Cândva darul Lui e ceea ce-mi doream,
Now, the Giver own;                                 Acum îl vreau pe Dătător;
Once I sought for healing,                      Cândva căutam vindecarea,
Now Himself alone.                                   Acum doar pe El singur.

Once ’twas painful trying,                       Cândva era strădanie dureroasă,
Now ’tis perfect trust;                              Acum e încredere perfectă;
Once a half salvation,                              Cândva o mântuire pe jumătate,
Now the uttermost;                                  Acum e în totalitate;
Once ’twas ceaseless holding,               Cândva era disperare fără sfârșit,
Now He holds me fast;                             Acum El mă ține tare;
Once ’twas constant drifting,                Cândva alunecări constante,
Now my anchor’s cast.                            Acum ancorat în siguranță.

Once ’twas busy planning,                      Cândva era plănuire încărcată
Now ’tis trustful prayer;                          Acum este rugăciune cu încredere;
Once ’twas anxious caring,                     Cândva era purtare în teamă,
Now He has the care;                                Acum El îmi poartă grija;
Once ’twas what I wanted,                      Cândva era ce îmi doream eu,
Now what Jesus says;                               Acum ceea ce Isus îmi spune;
Once ’twas constant asking,                   Cândva erau cereri nenumărate,
Now ’tis ceaseless praise.                        Acum sunt laude neîncetate.

Once it was my working,                          Cândva era lucrarea mea,
His it hence shall be;                                  De acum doar a Lui va fi;
Once I tried to use Him,                           Cândva am încercat să-L folosesc,
Now He uses me;                                         Acum El mă folosește;
Once the pow’r I wanted,                         Cândva putere îmi doream,
Now the Mighty One;                                 Acum pe Cel Puternic;
Once for self I labored,                             Cândva pentru mine lucram,
Now for Him alone.                                    Acum doar pentru El.

Once I hoped in Jesus,                              Cândva speram în Isus,
Now I know He’s mine;                              Acum știu că e al meu;
Once my lamps were dying,                    Cândva lumina mea se stingea,
Now they brightly shine;                          Acum ea strălucește tare;
Once for death I waited,                           Cândva moartea așteptam,
Now His coming hail;                                 Acum strigarea venirii Lui;
And my hopes are anchored                  Și toate speranțele mele
Safe within the veil.                                    Sunt sigure în val.

Versurile de față surprind realitatea umblării autentice cu Dumnezeu așa cum puține versuri sunt în stare să o facă. O relație prin care în sfârșit El să fie glorificat și nu prin care noi să obținem doar beneficii de pe urma Lui, fără acea inimă regenerată de Duhul Sfânt și fără acea pasiune pentru gloria Lui. Așa cum spunea cineva într-un mod succint: „oamenii doresc cerul doar pentru că nu vor să ajungă în iad, nu pentru că îl doresc pe Dumnezeu”.  Și totuși credința este acea încredere totală în lucrarea completă a Domnului Isus, încredere care  asigură mântuirea și care te face să adormi liniștit în fiecare seară..

 

AGORA MOVIE – dramă istorică sau promovarea urii față de creștinism?!

În ultima vreme nu am mai dat pe la film, dar acum, că tot suntem in sesiune, mi-am zis că nu este un timp mai potrivit pentru o seara de film.. și într-un fel nu mi-a parut rău că am făcut asta, așa, doar ca să mai aflu și eu ce se mai petrece în lumea asta.. și ce anume este promovat. Zis și făcut, deși începuse ninsoarea prin București. Sărim peste detaliile din decorul peisajului, nu din lipsă de timp, dar pentru că doresc să trecem direct la subiect și să vă împărtășesc părerea mea despre filmul pe care tocmai l-am vizionat.. nu de alta, dar poate veți fi și voi motivați să vă dați cu părerea. AGORA, numele filmului, regizat de un tip pe nume Alejandro Amenába, o dramă istorică, producție spaniolă, ce o are în centru pe o femeie numită Hypatia, de altfel filosof renumit din Alexandria secolului IV. Filmul include și o perspectivă romantică, sclavul ei se îndrăgostește de aceasta. Însă nu asta a constituit focalizarea, ci mai degrabă perspectiva postmodernă cu privire la religie în general, și la creștinism, în mod special. Chiar „The Religious Anti-Defamation Observatory” a protestat împotriva filmului pentru promovarea urii față de creștinism. În shimb, realitatea este că argumentele folosite sunt destul de bune, relatări pe care istoria le afirmă cu privire la persecutarea instigată de oamenii religioși sub eticheta de „creștinism” de-a lungul secolelor. De fapt nu doar ei sunt denigrați, ținta fiind orice persoană religioasă, fie ei păgâni care se închină idolilor, fie iudei. Filmul nu lasă loc unei alte perspective despre credința creștină, te conduce mai degrabă la decizia de a alege între fanatism religios și ateism, ca și când n-ar mai exista nicio altă opțiune validă, singurul personaj apreciat în acest film fiind Hypatia, tipa care nu crede în nimic altceva decât în filosofie, statut care îi conferă acea deschidere a minții în comparație cu capetele închise ale dogmatismului religios.

Ecranizarea reușește să surprindă fațeta urâtă a fanatismului religios, care nu poate fi negată, datorită multor ani de istorie. Încreștinarea cu forța, fără realitatea convertirii, crimele comise cu o cruzime de nedescris în „numele lui Christos”, folosirea Scripurii pentru manipularea maselor, dorința de putere a episcopilor, luptele politico-religioase, proclamarea ca martiri și sfinți ai unor neleguiți notorii, închinarea față de obiecte religioase, intoleranța față de credința altora ș.a.m.d… toate sunt elemente reale din istoria unei biserici corupte care îl părăsise de mult pe Christosul care transformă în mod radical viața celui convertit.

Câteva aspecte mai puțin binevoitoare ale acestui film pe care aș vrea să le punctez însă:

1) faptul că se promovează imaginea unui creștinism corupt, fiind singura imagine reală, în opinia lor, creștinismul autentic fiind  inexistent.  Se ascunde, în mod voit, alternativa realității, adică lipsa prezentării acelei perspective a unor oameni care au trăit într-adevăr o viață frumoasă, morală și demnă pentru Christos și care au plătit cu viața lor pentru gloria lui Dumnezeu și pentru binele oamenilor. Și aceștia sunt cu sutele de mii. Ei mai trăiesc și astăzi printre noi. Ei sunt acei care compun adevărata biserică a lui Christos.

2) faptul că este prezentată o imagine a Scripturii care înjosește sexul feminin și este discriminatorie. Modalitatea prin care scot în evidență aceasta este folosirea Scripturii în acea scenă în care i se cere prefectului să îngenuncheze înaintea Cuvântului lui Dumnezeu. Ceea ce se întâmplă acolo nu este o încercare de demascare a faptului că Scriptura este interpretată greșit de către episcopi cu scopul de a manipula oamenii, ci că însăși natura Scripturii ar fi deficitară, subminându-i astfel autoritatea.

3) ideea că singura opțiune pentru o lume fără conflict este dispariția credințelor și afirmațiilor absolute despre realitate, promovându-se o atitudine de căutare a adevărului, fără însă de a avea pretenția că acesta se poate găsi; o credință în filosofie sau în nimic, în locul unei credințe în Dumnezeul care poate fi cunoscut.

Am scris acest comentariu pentru gloria lui Dumnezeu care este adesea tăvălită în noroi de creștinismul nominal, fără Christos.

Din poziția unui creștin care iubește gloria lui Isus Christos, filmul ar trebui să fie un bun moment în care să realizezi că a purta numele de creștin  este o imensă responsabilitate înaintea lui Dumnezeu și o viață nedemnă de Numele acesta îi va face pe cei din jur să-L dezonoreze pe Dumnezeu.

Dacă nu ești creștin, gândește-te că există și un creștinism autentic care este demonstrat de oameni care iubesc într-adevăr cum a iubit Isus. Doar fii atent în jur și nu te lăsa manipulat de alții.

 

Să suferi! O favoare?!… răspunsul lui John Piper

„Căci cu privire la Hristos, vouă vi s-a dat harul nu numai să credeți în El, ci și să pătimiți pentru El.”(Fil.1:29)

Faptul că sunt copilul lui Dumnezeu prin Isus Hristos I se datorează doar Lui. O mărturisesc cu o convingere de nezdruncinat. Vechea cântare, În îndurarea Domnului cum am ajuns, nu stiu!, mi se potrivește de minune. Și vorbesc foarte serios. Nu sunt în apele mele lângă oameni care afirmă și se bat în piept că ei L-au ales pe Dumnezeu, ei au decis, ei au ajuns la concluzia că se merită făcut pasul acesta. Se bat oarecum în piept cu pocăința și credința lor, și, în ochii lor, decizia pe care ei au făcut-o, capătă o deosebită importanță. Nu exclud importanța ei, dar nici nu mă chinui s-o accentuez prea mult. Pericolul este să ridici pocăința și credința  la rang de virtute personală. Și concluzia logică nu ne-ar conduce altundeva decât la câștigarea mântuirii prin efort propriu, și implicit, la mândrie. Adică, totuși..  sunt mai grozav ca ceilalți.. eu m-am pocăit, adică am ajuns la anumite concluzii în viața mea și.. mi-am dat seama că asta e calea și pe deasupra, eu cred.. păi alții nu sunt capabili de performanța asta.. și raționamentul ar putea continua până când ne-am da seama că nu suntem așa de răi ca alții. Sincer, mă interesesează mai mult ce stă în spatele acestei decizii. Pocăința și credința sunt condiții esențiale pentru a fi mântuit, dar Biblia mi-a descoperit că ele sunt un dar. De fapt versetul citat îmi spune că este un har să crezi, o favoare. Ceva ce îți este dat. Dacă înțeleg corect acest verset înseamnă că toată mândria mea, ascunsă bineînțeles, că pe aici am trecut și eu, s-a dus. Asta e ideea harului. Oricum, cei mai mulți nu îmbrățișează această realitate.

Ce să mai spun de partea a doua a versetului, alt paradox, care presupune o provocare mult mai mare decât prima. Har, favoare, să suferi pentru El. Înțeleg că îți este dat să crezi, și să te bucuri de aceasta, mai ales dacă te găsești printre cei care cred, dar să consideri o favoare, un har să suferi pentru Hristos nu auzi prea des. Și totuși auzi de la apostolul Pavel în scrisoarea către Filipeni, scrisă, interesant, din închisoare. Acest verset, sincer, reprezintă o provocare pentru mine, dacă am de gând să iau în serios Cuvântul lui Dumnezeu.

Teologia suferinței nu prea mai încape în premisele noastre posibile. Și totuși Biblia vorbește destul de des despre această temă. Domnul Isus Hristos spunea că nimeni nu începe să-și zidească un turn sau să înceapă un război până nu își face anumite calcule și socoteli (Luca 14:25-35), în contextul în care El vorbea despre felul în care ar trebui să fie un ucenic al Lui. Lepădarea de sine este un concept care încet, încet dispare chiar și din vocabularul predicatorilor. Se preferă ideea unei „evanghelii a prosperității”. Cauzele sunt diverse, dar problema esențială o reprezintă înțelegerea greșită a nașterii din nou, sau lipsa realității acesteia în viața creștinilor.

Clipul pe care l-am postat are câteva răspunsuri zdruncinătoare în privința aceasta. Face parte dintr-o conferință susținută de Dr. John Piper pe tema suferinței. Titlul „You must suffer” spune mai mult decât l-aș putea descrie eu. Ideea centrală este că suferințele lui Hristos de acum 2000 de ani se văd cel mai bine când trecem noi prin suferință datorită Numelui Său. Aceasta este mărturia puternică cu privire la suferințele Lui. Nu are legătură cu faptul că noi trebuie să suferim pentru mântuirea noastră, pentru că oricum ar fi în zadar. Hristos a plătit prețul pentru păcatele noastre și a absorbit mânia lui Dumnezeu care ne era destinată nouă datorită păcatelor noastre, adică celor care ne-am pus încrederea în El și ne bazăm viața aceasta și cea veșnică pe El. Și punctul culminant al acestei expuneri este că un copil născut din Dumnezeu este plin de bucurie în mijlocul necazului. Cu alte cuvinte, el va ajunge să considere suferința pentru Numele Lui un har, un dar, o favoare. John Piper a avut și continuă să aibă un impact mare asupra tot mai multor creștini, atât din State, cât și din întreaga lume, datorită Evangheliei necompromise proclamată cât mai clar cu putință, într-o manieră simplă, dar nu simplistă. Clipul este doar în limba engleză. Vizionare plăcută!

 

De ce și blogul acesta?

„Ce a fost, va mai fi, și ce s-a făcut, se va mai face; nu este nimic nou sub soare” (Ecles 1:9)

Păi ce ar putea promite un nou blog, din miile de bloguri noi de altfel.. promisiuni electorale, că tot se apropie alegerile… NU, cu siguranță nu. Am creat acest blog având câteva target-uri în minte și anume:

1. Să proclamăm, cât putem noi de bine, adevăruri scripturale care sunt trecute cu vederea, cu precădere în generația noastră, probabil ca în toate generațiile de altfel, și nu numai.
2. Să subliniem, cât putem noi de mult, importanța și necesitatea acestora, pentru viața aceasta și nu numai.
3. Să accentuăm suveranitatea lui Dumnezeu și harul Lui.
4. Să subliniem responsabilitatea noastră.
5. Să scoatem în evidență modalitatea prin care Dumnezeu salvează sau mântuiește un om, pe baza Sfintei Scripturi. De fapt toate răspunsurile se doresc a fi date doar pe baza Scripturii.
6. Să arătăm modalitatea prin care un om își poate da seama dacă este mântuit sau nu.
7. Să creăm un cadru de comunicare, în care discuțiile cu privire la anumite teme, să fie „absolut” libere, în limita bunului simț.
8. Să abordăm teme considerate tabu în bisericile evanghelice, mai ales din țara noastră.
9. Să putem discuta, la urma urmei, orice temă care vă preocupă mintea și inima.

10.  Să avem un blog cristocentric.

11.  Să oferim răspunsuri la diferite probleme și întrebări care vă frământă.

(Cu ajutorul lui Dumnezeu, în Isus Hristos, prin Duhul Sfânt)

 

Căci dragostea lui Hristos ne constrânge!

Un paradox, nu-i așa? De fapt unul destul de mare, aș spune. Nu –mi place să fiu constrâns de nimic în lumea asta, îmi place să fiu liber, să aleg ce cred eu că este mai bine pentru mine, să-mi construiesc viața exact așa cum îmi place, fără să fiu constrâns de nimeni și nimic. Mă duc la magazinul din colțul străzii și comand Coca-Cola, pentru că nici nu vreau să aud de Pepsi, îmi cumpăr Africana, pentru că m-am săturat de rețetele elvețienilor în ce privește ciocolata, dar să vină cineva și să îmi spună ce să cumpăr?!.. a greșit adresa. Eventual mi-ar prinde bine niște sfaturi sau ponturi, dar aș vrea eu să stabilesc dacă ele îmi sunt de folos sau nu. Cu atât mai puțin nu îmi place ca ele să-mi fie impuse.

Personalitatea este identitatea mea, ba mai mult, am fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu și am dreptul de a hotărî ce vreau în ce privește viața mea. Rău este că nu prea pot hotărî în viața multora, deși aș vrea lucrul acesta, dar măcar în ce mă privește pe mine, mă cred suficient de matur să iau decizii responsabile, sunt capabil de asta. Și totuși dacă îmi ratez viața, deși nu cred lucrul acesta, știu că eu am făcut-o , eu și nu altul. Ce zici? Nu ești de aceeași părere cu mine? Am convingerea 99% că așa este. Doar trăim pe Terra.

Și care-i faza cu titlul ăsta??? Accept teoretic, să zicem, că pot fi constrâns de anumite presiuni mai mari decât le-aș putea face față, de exemplu prin violență, nu că ar fi acceptabil, că doar de asta ne-am dorit noi libertatea și democrația atât de mult, mai ales că ne-am săturat de dictatura comunismului (e ca și cum cineva iți dictează ce să scrii). Da, ok, pot fi constrâns prin violență, dar chiar nu îmi pot explica cum aș putea fi contrâns prin.. ah.. prin dragoste. Mă abțin de la alte comentarii care, dealtfel, cred că sunt de prisos.. Dacă mai merge și dragostea cu forța, înseamnă că România tocmai a câștigat cupa mondială la fotbal.. din nou.

Dragostea lui Hristos ne constrânge este un paradox pe care, în ultimii doi ani din viața mea am început să-l iubesc tot mai mult. Nu vreau, și nici nu cred că am să pot, aici și acum, să explic titlul noului meu blog, inspirat din 2 Corinteni 5:14.. (gar)- căci..  (agape)- dragostea.. (tou Xristou)- lui Hristos.. (sunexei hemas)- ne constrânge..

Tot ce mai vreau să spun este că avem trei termeni pe care adesea îi confundăm: contradicția, paradoxul și misterul. Contradicția este ceva de nerezolvat din punct de vedere logic. Paradoxul pare o contradicție până la un timp când acumulăm mai multe date despre situație așa încât să o putem explica. Misterul probabil va fi descoperit în cer :p! De asta iubesc paradoxul.. Sper, în articolele ce vor urma pe acest blog, să reușim să „decodificăm” mai multe paradoxuri biblice de genul acesta, bineînțeles cu ajutorul Duhului Dumnezeului Celui Viu :d.