Măreția lui Dumnezeu – scopul final al lucrării lui George Muller

Care ar trebui să fie motivația principală pentru orice lucrare din viața noastră? Sau care ar trebui să fie rostul vieții noastre? Pentru ce să trăim? O dorință de a face vizibilă măreția lui Dumnezeu înaintea oamenilor după ce am gustat personal din această măreție, ar spune George Muller (1805-1898). Renumitul evanghelist este cunoscut pentru credința și dependența totală de Dumnezeu. De-a lungul vieții s-a îngrijit de educația și creșterea a peste 120.000 de copii, majoritatea orfani, fără să aibă finanțe proprii și cu hotărârea de a nu cere absolut niciun ban vreunui om, ci numai lui Dumnezeu. El a cheltuit în această lucrare echivalentul a peste 7.000.000 $ de azi.

De remarcat însă este motivația principală pentru această lucrare, motivație care nu îi avea în vedere în primul rând pe copii, ci pe Dumnezeu, mai exact pe a face vizibilă măreția lui Dumnezeu. Iată ce mărturișește el:

„25 noiembrie 1835. Ieri și azi am petrecut din nou mult timp în rugăciune legat de orfelinat. Sunt convins că este de la Dumnezeu. Fie ca El, în îndurarea Lui, să mă călăuzească!

Sunt mai multe motive pentru care doresc să înființez un orfelinat. Unul dintre lucrurile de care copiii lui Dumnezeu au cea mai mare nevoie este să li se întărească credința. Am vizitat un frate care lucra paisprezece până la șaisprezece ore pe zi în meseria lui. Trupul său suferea, sufletul îi era slăbit și nu avea bucurie în Dumnezeu. I-am scos în evidență faptul că ar trebui să lucreze mai puțin pentru ca sănătatea lui să nu aibă de suferit. Ar putea strânge putere pentru omul lui dinlăuntru citind Cuvântul lui Dumnezeu, meditând asupra lui și rugându-se.

El mi-a răspuns: – Dacă lucrez mai puțin, nu câștig suficient pentru întreținerea familiei mele. Chiar și acum, când lucrez atât de mult abia dacă am suficient.

Nu avea niciun fel de încredere în Dumnezeu și nicio credință reală în adevărul cuvântului care spune: Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui; și toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33).

I-am explicat: – Dragul meu frate, nu munca ta este cea care îți susține familia, ci Domnul. El te-a hrănit pe tine și familia ta atunci când nu puteai lucra deloc din cauza bolii. Cu siguranță, El ar îngriji de tine și de ai tăi dacă, pentru a face rost de hrană pentru omul dinlăuntru, ai lucra mai puține ore pe zi pentru a-ți lăsa un timp potrivit pentru odihnă.

[...] Tânjeam să am ceva să îi dau fratelui ca o dovadă vizibilă că Dumnezeu și Tatăl nostru este același Dumnezeu credincios care a fost dintotdeauna. El dorește la fel de mult ca oricând să Se arate ca Dumnezeul cel Viu tuturor acelora care își pun încrederea în El.

Oamenii de afaceri creștini care sunt creștini suferă în viața lor spirituală și își încarcă cu vinovăție conștiința conducându-și afacerile la fel ca oamenii neconvertiți. Competiția comercială, vremurile grele și supra popularea sunt date ca motive pentru care o afacere condusă conform Cuvântului lui Dumnezeu nu e de așteptat să prospere. Puțini oameni iau hotărârea sfântă să se încreadă în Dumnezeul cel viu și să depindă de El pentru a-și păstra un cuget curat. Vreau să le arăt acestor oameni că Dumnezeu este credincios și că se pot încrede în El fără rezerve.

Știu că ar trebui să fie suficient Cuvântul lui Dumnezeu. Dar, oferindu-le fraților mei o dovadă vizibilă a credincioșiei neschimbate a Domnului poate că le voi întări credința. Vreau să fiu slujitorul Bisericii în aspectul particular în care am primit eu îndurare – în a fi în stare să îl iau pe Dumnezeu pe cuvânt și să mă bazez pe acest cuvânt.

Acest lucru mi se pare că este cel mai bine realizat printr-un orfelinat – ceva ce poate fi văzut de ochiul trupesc. Dacă eu, un om sărac, obțin doar prin rugăciune și credință, fără să cer vreunui om, finanțele pentru înființarea și conducerea uni orfelinat, aceasta poate că va întări credința copiilor lui Dumnezeu. De asemenea, pentru cei neconvertiți ar fi o mărturie a realității lucrurilor lui Dumnezeu.

Acesta este motivul principal pentru înființarea orfelinatului. Desigur, doresc să fiu folosit de Dumnezeu pentru a-i ajuta pe copiii săraci și să îi instruiesc în căile Domnului. Dar obiectivul primar al lucrării este ca Dumnezeu să fie mărit pentru că orfanii din grija mea vor primi tot ce au nevoie prin rugăciune și credință. Toți vor vedea că Dumnezeu este credincios și răspunde la rugăciune.” (Autobiografia lui George Muller (Suceava: Perla Suferinței, 2009), pp. 52-53.

Această mărturie ar trebui să ne dea de gândit atunci când vrem să facem lucrarea lui Dumnezeu folosindu-ne de strategii de marketing și folosind toate mijloacele pentru a obține realizarea obiectivelor propuse. Cât de măreț arată oare Dumnezeu prin modalitatea în care fac eu lucrarea lui Dumnezeu?

Excelența (gloria) lui Cristos

Nu există nicio ființă mai glorioasă din întreg universul vizibil și invizibil ca Domnul Isus Cristos. El este „oglindirea slavei lui Dumnezeu și întipărirea Ființei Lui” (Evrei 1:2-3). Când îl vedem pe Isus, vedem gloria lui Dumnezeu în mod unic, „Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava Singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Iar bucuria noastră supremă se naște atunci când admirăm gloria Lui. În perfecțiunile Lui supreme inima noastră a fost creeată ca să se bucure. Noi am fost creați să-L admirăm pe Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu și să I ne închinăm.

În ce constă gloria și perfecțiunile lui Cristos? Ea nu se vede într-o anume calitate sau faptă, ci într-o „îmbinare admirabilă a mai multor calități înalte” pe care le-am considera incompatibile în aceeași persoană. Iată câteva din aspectele gloriei lui Cristos:

• noi îl admirăm pentru gloria Lui, dar și mai mult pentru faptul că gloria Lui se împletește cu smerenie;
• noi îl admirăm pentru transcendența Lui, dar și mai mult pentru că transcendența Lui este însoțită de bunăvoință;
• noi îl admirăm pentru dreptatea Lui lipsită de compromisuri, dar și mai mult pentru că aceasta este temperată de îndurare;
• noi îl admirăm pentru măreția Sa, dar și mai mult pentru că este o măreție în blândețe;
• noi îl admirăm pentru că este deopotrivă cu Dumnezeu, dar și mai mult pentru că, deși este deopotrivă cu Dumnezeu, totuși are o profundă reverență față de Dumnezeu;
• noi îl admirăm pentru că a fost vrednic de orice lucru bun, dar și mai mult pentru că vrednicia Lui a fost însoțită de o răbdare uluitoare cu care a suferit răul;
• noi îl admirăm pentru domnia Lui suverană peste lume, dar și mai mult pentru că această domnie a fost îmbrăcată într-un spirit de ascultare și supunere;
• noi adorăm felul în care i-a uluit cu înțelepciunea Sa pe cărturarii îngâmfați, dar și mai mult faptul că a fost suficient de simplu ca să-i iubească pe copii și să petreacă timp cu ei;
• și îl admirăm pentru că a fost în stare să potolească furtuna, dar și mai mult pentru că a refuzat să folosească acea putere ca să-i lovească pe samariteni cu foc din cer (Luca 9:54-55) și apoi ca să coboare de pe cruce.

(John Piper, Dumnezeu este Evanghelia (Oradea: Făclia, 2012) – p. 65-66)

„Noi toţi privim cu faţa descoperită, ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului.” 2 Corinteni 3:18

Pasiune în predicare, acum și în România! John Piper

Nu știu dacă mai cunosc vreun predicator așa de pasionat ca John Piper. Zilele acestea am avut mai mulți harul să îl ascultăm în direct în două evenimente majore: Conferința „Dumnezeu este Evanghelia” și seara de evanghelizare pe tema „Nu-ți irosi viața” (3-6 mai 2012).

Mesajul central al conferinței a fost faptul că Dumnezeu Însuși, așa cum este descoperit în Isus Cristos, este darul cel mai bun pe care îl primim prin Evanghelie: „Când spun că Dumnezeu este Evanghelia, vreau să spun că binele cel mai mare, cel mai bun, suprem şi decisiv al Evangheliei, fără de care niciun alt dar nu ar fi bun, este gloria lui Dumnezeu pe faţa lui Hristos revelată spre împlinirea noastră veşnică.”Pentru un scurt rezumat al conferinței, aici.

Cred că am devenit un fel de existențialist. Știu că adevărul, indiferent de felul în care este predicat, este adevărat. Dar Piper reușește să mă convingă în mod copleșitor că ceea ce el predică  este adevărat. Pasiunea lui înflăcărată pentru Dumnezeul Evangheliei este zdrobitoare. Până și atunci când răspunde la întrebări, oferă răspunsuri cu aceeași pasiune și entuziasm. Îi tremură bărbia când vorbește despre Dumnezeu și despre Isus Cristos. Gloria și suveranitatea lui Dumnezeu nu sunt doar simple idei forjate în mintea acestui om. Ele sunt obiectul admirației și uluirii sale. Predicarea lui este un act de închinare înaintea lui Dumnezeu. Tot el spunea că a vorbi despre Dumnezeu într-un mod plictisitor este păcat. Încep să îl cred. Și ceea ce este cel mai fascinant cu privire la pasiunea aceasta este că ea e o reacție potrivită și necesară față de adevăr. Adevărul nu este plictisitor, Dumnezeu nu este plictisitor. Adesea noi îl facem să arate plictisitor, dar nu este. Și, cu siguranță, nu este nevoie de manipulare și distorsionare a adevărului pentru a fi „în extaz.” Nu este nevoie de fond muzical în timpul predicării pentru a creea o atmosferă de cercetare a Duhului. Încă o dată ni se aduce aminte că Dumnezeul adevărat și glorios, în persoana Domnului Isus Cristos, este ceea ce ar trebui să savurăm și să predicăm pentru a avea o viață plină de bucurie tremurândă, plină de reverență. Acesta este scopul suprem al vieții noastre.

Acum, la plecarea lui din țară, rugăciunea mea este ca Dumnezeu să trezească în predicatorii Evangheliei (și în mine) același duh de pasiune pentru Evanghelie și pentru Dumnezeul Evangheliei pe care îl are fratele John. Fie ca Dumnezeu să ne facă să vedem „lumina Evangheliei gloriei lui Isus Cristos, care este chipul lui Dumnezeu” în așa fel încât să nu ne predicăm pe noi înșine (căutând să câștigăm admirația celor din jur), ci să reflectăm pe chipul nostru gloria lui Cristos ca Domn, Mântuitor și Comoară supremă a universului. Pentru că Dumnezeu este cel mai glorificat în noi, atunci când noi suntem cel mai împliniți în El.

Pentru descărcarea cărții Dumnezeu este Evanghelia și accesarea variantei în limba română a site-ului Desiring God.

Ce fapte vor fi răsplătite la judecată?

Nu orice faptă bună, din perspectivă umană, îndeplinește în mod necesar criteriul lui Dumnezeu pentru a fi considerată bună și, în consecință, să fie răsplătită. Un „Doamne, Doamne” în rugăciuni, un cuvânt spus în Numele Domnului, o eliberare de demoni făcută unui om în nevoie, sau multe alte minuni, din nou, în Numele Domnului, nu sunt, în mod necesar, bune, și nu vor fi răsplătite (Matei 7:21-23). Putem adăuga la lista aceasta orice altă faptă „bună” care nu îndeplinește următoarele condiții:

1) făcută de persoane care îl au pe Cristos. În același pasaj din Matei 7, v. 17, Domnul Isus afirmă că numai un pom bun poate face roade bune, legând acest exemplu de faptul că faptele cu adevărat bune provin din oameni cu natura transformată. Numai în Cristos primim o natură nouă și suntem copii lui Dumnezeu. Mai mult, respingându-L pe Cristos, îl respingem pe însuși Dumnezeu (Ioan 5:23). În rest, chiar și rugăciunea celor ce nu ascultă de Dumnezeu este privită ca o urâciune (Proverbe 28:9).

2) făcută cu credință. Orice acțiune care nu este motivată de credința în Dumnezeu este considerată păcat (Romani 14:23). Credința este instrumentul prin care Dumnezeu lucrează  în noi. Aceasta înseamnă că voința și înfăptuirea vin de la El (Filipeni 2:13), și că lucrarea noastră este prin puterea Lui în așa fel încât Dumnezeu să fie glorificat, nu noi (1 Petru 4:11). Orice faptă făcută fără credință, este făcută de fapt, în firea și puterea noastră, arătând prin aceasta independența noastră față de Dumnezeu.

3) făcută prin Duhul Sfânt. Acest punct se leagă de punctul precedent, prin faptul că lucrarea Duhului Sfânt în noi se realizează prin credință. Scriptura cunoaște numai două categorii de fapte: faptele firii și roada Duhului  (Galateni 5:16-26). Orice faptă care nu este caracterizată de dragoste, bucurie, pace, răbdare, bunătate, generozitate, credință, blândețe și înfrânare, nu reprezintă o faptă lucrată de Duhul.

4) făcută din dragoste pentru Dumnezeu. Înțelegem că, din perspectiva lui Dumnezeu, fapta este privită și din prisma motivației cu care este făcută. Dumnezeu se uită la inimă, se uită la motivație. Multe fapte sunt motivate pentru a obține aprecierea celor din jur, sau sunt motivate de frică. Cea mai mare poruncă este să-L iubim pe Dumnezeu cu toată inima, cu toată ființa (Matei 22:37; Marcu 12:30). Dacă împlinim această poruncă, toate celelalte vin de la sine. O faptă bună, potrivit criteriului lui Dumnezeu, trebuie să fie o expresie a dragostei noastre față de Dumnezeu.

5) făcută în ascultare de voia lui Dumnezeu. Fapta bună trebuie să fie rezultatul ascultării de Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu ne este descoperită în Scriptură. Asta ne ajută să definim faptele bune plăcute lui Dumnezeu. El este preocupat de ascultarea noastră mai mult decât de ritualurile noastre (1 Samuel 5:22; 1 Corinteni 7:19)

6) făcută pentru gloria lui Dumnezeu. În felul acesta ne împlinim scopul pentru care am fost creați. Nu existăm pentru noi înșine. Dumnezeu nu ne-a creat pentru ca să fim preocupați de noi, ci pentru a reflecta gloria Lui. În sensul acesta, numai faptele care sunt făcute cu intenția de a-L cinsti pe El și care îl și cinstesc pe El, au valoare înaintea lui Dumnezeu: „fie că mâncăm, fie că bem, fie că facem orice alt lucru, să le facem pentru slava lui Dumnezeu” (1 Corinteni 10:31), și „orice facem, cu vorba sau cu fapta, să facem în Numele Domnului Isus” (Coloseni 3:17), adică pentru gloria Numelui Lui, sau „ca pentru Domnul” (Coloseni 3:23).

Asemenea fapte au valoare înaintea lui Dumnezeu, nimic mai puțin. Sunt imposibile pentru omul care nu îl are pe Cristos, ceea ce ne ajută să înțelegem că ele nu ajută la justificarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Această perspectivă ar trebui să ne conducă la Cristos, în pocăință și credință, la dorința de a fi justificați înaintea lui Dumnezeu numai prin El. În același timp, însă, ele sunt faptele pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru ca noi să umblăm în ele, nu prin puterea noastră, ci prin credință, în puterea Duhului Sfânt. Pe acestea, în bunătatea Lui, Dumnezeu le va răsplăti.

Cinci moduri în care Biblia vorbește despre dragostea lui Dumnezeu

Când vine vorba despre dragostea lui Dumnezeu, trebuie să luăm în considerare că Dumnezeu este Creatorul și, implicit, distinct față de noi. Sunt multe analogii pe care Biblia le face între Dumnezeu și creația Lui, însă trebuie să înțelegem faptul că Dumnezeu este mult mai complex decât ne imaginăm și a descrie chiar un atribut divin dintr-o singură perspectivă poate fi neînțelept. „Dumnezeu este dragoste” (1 Ioan 4:8, 16) și Dumnezeu este mai mare decât noi. Aceasta înseamnă că dragostea lui Dumnezeu este mai complexă decât a noastră și are mai multe fațete.

Renumitul teolog biblic, D. A. Carson, menționează cinci moduri în care este văzută dragostea lui Dumnezeu în Biblie.[1] Tot el afirmă că, dacă vom trata dragostea lui Dumnezeu doar dintr-o perspectivă, vom sfârși în a o distorsiona. Niciunul din aceste moduri cu privire la dragostea lui Dumnezeu nu trebuie absolutizat. Suntem chemați să îl cunoaștem pe Dumnezeu în mod echilibrat așa cum se prezintă în toată revelația Sa. Iată cele cinci moduri descrise în The Difficult Doctrine of the Love of God:

1) Dragostea deosebită a Tatălui pentru Fiul, și a Fiului pentru Tatăl. Evanghelia după Ioan tratează în mod special această dragoste. Dragostea intra-trinitară face diferența între monoteismul creștin și alte tipuri de monoteism. Această dragoste nu conține aspecte de milă și har, pentru că atât Tatăl cât și Fiul, în perfecțiunea lor, sunt pe drept iubiți.

2) Dragostea providențială a lui Dumnezeu peste tot ceea ce a creat. Dumnezeu a creat tot ce se vede și, înainte de a intra păcatul în scenă, El a afirmat că toată creația este bună (Geneza 1). Creația este produsul dragostei Creatorului. Mai mult, Domnul Isus descrie faptul că Dumnezeu se îngrijește de creație, de la plante, păsări și alte animale, și în mod special îi are în vedere pe ai Săi (Matei 6:30).

3) Atitudinea salvifică față de lumea căzută. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe Singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16).  Când Ioan vorbește despre lume, se referă mai mult la răutate decât la mărime. Cu toate acestea, Dumnezeu se îngrijește de întreaga lume, poruncind ca Evanghelia împăcării Fiului Său să fie dusă până la marginile lumii pentru că Dumnezeu nu dorește moartea păcătosului, ci ca el să trăiască (Ezechiel 33:11).

4) Dragostea particulară, eficace și selectivă a lui Dumnezeu față de aleșii Lui. Aleșii pot fi întreaga națiune a lui Israel sau biserica ca trup și indivizi. În fiecare caz, Dumnezeu își orientează afecțiunea față de aleșii Lui într-un sens în care El nu își orientează afecțiunea față de alții. Copiilor lui Israel li se spune: „Domnul nu s-a ataşat de voi şi nu v-a ales pentru că sunteţi mai numeroşi decât celelalte popoare, – căci voi sunteţi cei mai neînsemnaţi dintre toate popoarele, – ci pentru că Domnul vă iubeşte şi Şi-a respectat jurământul pe care l-a făcut strămoşilor voştri; de aceea v-a scos Domnul cu mână puternică şi v-a eliberat din casa sclaviei, din mâna lui Faraon, monarhul Egiptului” (Deuteronom 7:7-8). Încă o dată: „Iată, ale Domnului, Dumnezeul vostru, sunt cerurile şi cerurile cerurilor, pământul şi tot ce este pe el. Domnul s-a ataşat de strămoşii voştri, iubindu-i, dar v-a ales şi pe voi, urmaşii lor, dintre toate neamurile, după cum vedeţi astăzi” (Deuteronom 10:14-15).

Trăsătura distinctă subliniată în aceste pasaje, când Israel este contrastat cu restul lumii, se referă la motivul pentru care Israel a fost ales și iubit. Acest motiv nu are nimic de-a face cu meritul personal sau național al lor; are de-a face pur și simplu cu dragostea lui Dumnezeu. Iar această dragoste se manifestă față de Israel așa cum nu se manifestă față de alte națiuni. Această caracteristică a dragostei alege și apare și în alte pasaje: „N-a fost Esau fratele lui Iacov? zice Domnul. Şi totuşi pe Iacov l-am iubit, dar pe Esau l-am urât!” (Maleahi 1:2-3), declară Domnul. În mod similar în Noul Testament Cristos și-a iubit biserica (Efeseni 5:25).

5) În cele din urmă, dragostea lui Dumnezeu față de ai săi, condiționată de ascultare. Aceasta face parte din structura relațională în cunoașterea lui Dumnezeu. Nu are de-a face cu modalitatea în care devenim adevărați urmași ai lui Isus, ci cu relația ce o avem cu El o dată ce Îl cunoaștem. „Rămâneți în dragostea lui Dumnezeu” este îndemnul lui Iuda (v.21), lăsând impresia că există posibilitatea să nu rămânem în dragostea Lui. În mod clar aceasta nu este dragostea providențială a lui Dumnezeu. Nu este nici atitudinea salvifică față de lumea căzută. Nu este nici dragostea eternă care alege. Ea se referă la o dragoste condiționată. Chiar Domnul Isus ne cere să rămânem în dragostea Lui (Ioan 15:9) și că ascultarea de poruncile Lui este modalitatea în care rămânem în dragostea Lui (Ioan 15:10). Să ilustrăm ideea aceasta printr-o analogie: dragostea unui părinte față de copilul lui este, într-un sens, imuabilă (adică necondiționată), cel puțin ar trebui să fie. Totuși, în alt sens, copiii trebuie să cunoască ideea de a rămâne în dragostea părintelui și că, dacă nu vor face asta, se pot aștepta la consecințe drastice. Nu are niciun sens ca în momente de neascultare, părinții să le reamintească copiilor de dragostea lor necondiționată. Nu ar ajuta prea mult. Dimpotrivă, ei trebuie să simtă că au mers prea departe.

Biblia vorbește despre dragostea divină în toate aceste moduri. Dacă noi vom prezenta în mod exclusiv una din aceste modalități, sau dacă vom face una din acestea, modalitatea cheie prin care înțelegem toate celelalte modalități, sfârșim prin a distorsiona întreaga imagine a dragostei divine. Așa că, dragostea lui Dumnezeu nu este doar „necondiționată,” ea este și „condiționată.” Ea nu se referă numai la faptul că Dumnezeu are în vedere întreaga lume în oferirea evangheliei ci și faptul că Dumnezeu alege. În măsura în care vom prezenta echilibrat toate aceste fațete ale dragostei divine, vom fi credincioși în prezentarea caracterului lui Dumnezeu.

---

[1] D. A. Carson, The Difficult Doctrine of the Love of God (Wheaton: Crossway Books, 2000), p. 16-19.

Providența lui Dumnezeu și încrederea noastră în El

„Tatăl lor, Iacov, le-a zis:
– Voi m-aţi lăsat fără copii. Iosif nu mai este, Simeon nu mai este şi acum vreţi să-l luaţi şi pe Beniamin. Toate acestea sunt împotriva mea!” (Geneza 42:6).

Într-o perioadă dificilă din viața lui, Iacov rostește această afirmație înaintea copiilor lui și conclude că toate lucrurile sunt împotriva lui. Iacov nu putea fi mai departe de adevăr atunci când a rostit fraza aceasta. Iosif nu doar că „mai este,” dar ocupă și cea mai înaltă funcție de administrare din cea mai puternică țară, Egiptul. Simeon, de asemenea, niciodată de-a lungul vieții nu a fost mai protejat decât este acum în mâinile fratelui său. Iar concluzia lui Iacov că „toate lucrurile sunt împotriva lui” s-a dovedit în cele din urmă a fi exact opusul realității, și anume că toate acele lucruri sunt pentru binele lui. În cel mai scurt timp avea să-și recupereze fiul cel mai iubit pe care l-a pierdut cu ani în urmă, să se întâlnească din nou cu Simeon și să supraviețuiască foametei care era în țară, ajungând sub aripa lui Iosif, care îi va purta de grijă până la finalul vieții.

Dumnezeu, în providența Lui, are o dragoste specială față de cei cu care a intrat în legământ. Chiar dacă împrejurările în care ne găsim și pe care le percepem vizibil ne conduc la concluzia că „totul este împotriva noastră,” nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr. Putem fi siguri că ne aflăm în mâna unui Dumnezeu suveran și plin de bunătate, care L-a dat pe Fiul Lui să ne răscumpere de sub blestemul și puterea păcatului și să ne aducă în prezența Lui binecuvântată. În cele din urmă vom înțelege cum toate lucrurile lucrează împreună spre binele nostru, al celor ce îl iubesc pe Dumnezeu (Romani 8:28), pentru că Dumnezeu a promis aceasta și ne-a dat și o garanție: „El, Care nu Şi-a cruţat propriul Său Fiu, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da, împreună cu El, toate lucrurile?!” (Romani 8:32)

Este crucial pentru viața noastră să umblăm nu prin vedere, ci prin credință! Dumnezeu să ne binecuvinteze cu acest har!

Evanghelie falsă sau adevărată?

Câteva întrebări care ne ajută să identificăm dacă noi (sau alții) ne bazăm credința pe Evanghelia adevărată a lui Isus Cristos.
1) Îți bazezi învățăturile pe alte scrieri sacre decât pe Biblie? 1 Corinteni 15:3-4
2) Este sarcina ta primară comunicarea evangheliei? Galateni 1:8-9
3) Crezi că Isus este Mesia, Cuvântul etern care a devenit trup? Ioan 1:1, 14, 1 Ioan 4:1-3
4) Crezi că moartea lui Cristos este singura bază pentru iertarea păcatelor tale? Romani 3:25
5) Crezi că Isus a înviat în trup dintre cei morți? Romani 10:9-10
6) Te încrezi personal în Isus Cristos ca răscumpărător al tău? Fapte 16:31
7) Depinzi de realizările tale personale pentru justificarea ta sau în mod complet de harul lui Dumnezeu? Efeseni 2:8-9

Caricaturizarea Teologiei

Prezentarea realității în mod distorsionat se încadrează în cele mai mizerabile acțiuni pe care le poate face cineva. Cu siguranță fiecare din noi cel puțin o dată am distorsionat realitatea și cel puțin o dată ni s-a prezentat o situație în mod distorsionat. Cuvinte scoase din context, idei prezentate într-un cu totul alt context s.a.m.d.

Același lucru se întâmplă și în lumea teologiei. De exemplu este aproape imposibil să se desfășoare o dezbatere teologică în care să nu existe o caricaturizare a ideilor cu care nu suntem de acord. De curând am citit o carte care își construia argumentul în exlusivitate prin prezentarea distorsionată a părții opuse. De ce se întâmplă asta? Este modalitatea cea mai simplă de a combate? Poate că da, însă complet nefolositoare. Și cred că mai mulți factori „ajută” în abordarea unei astfel de atitudini: mândria, ignoranța, limita capacității de a înțelege. Nu fără sens ni se spune în Cuvânt că doar în smerenie ajungem să cunoaștem adevărul (Matei 11:25). Aceasta ar implica faptul că trebuie să existe în noi o dorința de a găsi adevărul mai puternică decât dorința de a avea dreptate.

Rugăciunea potrivită este ca Dumnezeu să ne dea suficientă smerenie și suficient drag de adevăr încât să dezvoltăm o comunicare folositoare, benefică, care se realizează numai  printr-o prezentare obiectivă, clară a realității.

Cuvântul și Predicatorii

Deși el a declanșat Reforma protestantă în 1517, Martin Luther spunea că el doar a învățat, a predicat și a scris Cuvântul lui Dumnezeu în mod simplu; altceva nu a făcut. Și în timp ce el dormea sau era la masă cu prietenii săi în Wittenberg, Cuvântul a slăbit foarte mult papalitatea așa cum nu a făcut-o niciun prinț sau rege. „Eu nu am făcut nimic. Cuvântul a făcut totul.” (Gordon Rupp, Luther’s Progress to the Diet of Worms, p. 99). Așa că sfaturile lui cu privire la predicare sunt bine venite. Pe scurt, aduc aminte doar de câteva dintre ele.

Predicarea publică a Cuvântului lui Dumnezeu este un mijloc al harului și un semn sigur al unei biserici adevărate.

Prin cuvintele predicatorului, vocea vie a Evangheliei este auzită.

Cel căruia i s-a încredințat slujba predicării în cadrul comunității este atacat de multe ispite. Cristos nu a instituit lucrarea proclamării pentru a-l asigura pe predicator de bani, proprietăți, popularitate, onoare sau prietenii.

Probabil cea mai periculoasă tentație a predicatorului este gloria deșartă. „Fie ca Dumnezeu să ne protejeze de predicatori care caută să placă oamenilor și să primească mărturii bune din partea tuturor.”

Predicatorii credincioși trebuie să învețe numai Cuvântul lui Dumnezeu și să caute numai onoarea și slava Lui. „În mod asemănător, ascultătorii trebuie să spună: Nu cred în păstorul meu, dar el îmi spune de un alt Domn al cărui nume este Cristos; păstorul mi-l arată pe El.”

Predicatorul trebuie să spună ceva ce merită spus. Fie ca predicatorul să fie bonus textualis – unul care înțelege textul și este bine priceput în Scriptură.

Luther îi mustră pe cei leneși care își fac predica numai din materialul altora, din cărți de predici, fără rugăciune, citire și studierea proprie a Scripturii.

Predica nu ar trebui formulată în jargon teologic, ci într-o limbă clară a poporului. Eu îi predic lui Hans și Elisabeth, nu Dr-lui Pomeranus.

Înainte de toate, predicarea trebuie să fie adevărată față de conținutul ei, care este Cristos.

Predestinare și Egoism

Există vreo legătură între respingerea doctrinei predestinării (varianta reformată) și egoismul firii? Luther spune că da. Am găsit un paragraf interesant scris de Timothy George, în Theology of the Reformers, în care el descrie rolul egoismului firesc, subliniat de reformatorul protestant, Martin Luther, în respingerea doctrinei predestinării:

„Prudența firii” spune că „este crud și mizerabil din partea lui Dumnezeu ca El să caute gloria Lui în nemernicia mea. Ascultă vocea firii! „A mea, a mea,” spune ea. Pune deoparte această „a mea” și spune în loc: Slavă ție, Doamne!” și vei fi mântuit. Atitudinea minții naturale este întotdeauna cea a egoismului. Dumnezeu este la fel de „nedrept,” strict vorbind, în justificarea celui păcătos fără a ține cont de meritele lui la fel cum este El în respingerea altora fără nemeritele lor. Cu toate acestea, nimeni nu se plânge de prima „nedreptate” pentru că interesul propriu este implicat.” În amândouă cazuri, potrivit standardelor umane, Dumnezeu este nedrept, de parcă „Majestatea, Creatorul tuturor lucrurilor trebuie să se plece înaintea „drojdiei” creației Sale. „Lasă-L pe Dumnezeu să fie bun,” a strigat moralistul Erasmus. „Lasă-L pe Dumnezeu să fie Dumnezeu,” a răspuns teologul Luther. (Timothy George, Theology of the Reformers (Nashville: Broadman Press, 1988), p. 77.