Predestinare și alegere în teologia lui Jean Calvin

Calvin discută despre predestinare în două locuri: la sfârșitul Cărții a IV-a, în Institute, și într-un tratat dedicat predestinării eterne a lui Dumnezeu. În Institute, discuția urmează după tematica justificării, sfințirii, libertății creștine și rugăciunii din viața credinciosului. Faptul că discuția despre predestinare nu are loc la începutul Institutelor are importanță, așa cum se va observa mai jos. În acest sens, predestinarea, în prezentarea lui Calvin, nu face parte din primele explicații cu privire la Evanghelie. Ea este răspunsul la o întrebare mai târzie pe care și-o pune credinciosul, referitoare la modalitatea în care el a devenit creștin și la sursa credinței lui.

O primă observație pertinentă ce trebuie făcută are legătură cu faptul că Jean Calvin a subliniat importanța Scripturii ca fundament pentru această doctrină în mod special (de asemenea și pentru celelalte doctrine) și a respins vehement speculațiile logice. J. I. Packer comentează pe marginea acestei preocupări ale lui Calvin:

Este deprimant să observ cum, în ciuda cercetărilor riguroase din ultimul secol cu privire la Calvin, vechile denaturări ostile persistă. Astfel, mulți cred încă faptul că semnul principal al teologiei lui Calvin, a fost îndrăzneala logicii speculative, în mod special în ce privește predestinarea; de fapt, așa cum s-a arătat adesea, întreaga lui învățătură a fost în mod conștient biblică, și în mod particular în ce privește predestinarea el a refuzat să treacă dincolo de lățimea unui fir de păr de ceea ce el a înțeles că afirmă Scriptura.[1]

1.       Istoria doctrinei predestinării

Nicio persoană din istoria creștinismului nu a fost asociată atât de mult cu doctrina predestinării ca Jean Calvin. În 1844 Alexander Schweitzer a afirmat într-o carte că predestinarea este „dogma centrală” a teologiei lui Calvin.[2] Această opinie a fost repetată de numeroși teologi și, în cele din urmă, a devenit o caricatură a reformatorului genevan. Cu siguranță el nu și-a organizat teologia în jurul doctrinei predestinării, iar la o cercetare mai profundă cei interesați pot observa cât de „neoriginal” a fost Calvin cu privire la această doctrină.

Nu Calvin este cel care a „inventat” doctrina predestinării și nici nu este singurul din istoria creștinismului care a susținut-o. Un studiu al Reformei va dezvălui că aceeași învățătură se găsește la Luther, Melanchthon, Bucer și Zwingli. Fiecare a scris câte ceva despre predestinare în stil propriu, însă, în toate punctele ei esențiale, Reformatorii au fost de acord. Înainte de Reformă, în Perioada Medievală a Augustinianismului radical, aceeași învățătură poate fi găsită la Thomas Bradwardine (1290-1349) sau Gregory de Rimini (1300-1358).

Chiar și doctrina predestinării duble a fost afirmată în Perioada Medievală timpurie. Printre teologii medievali care au susținut predestinarea dublă a fost Gottschalk de Orbais (804-869) și, cel mai influent teolog al perioadei medievale, Thomas Aquinas (1224-1274).[3]

Teologul care a conturat primul doctrina predestinării este Augustin, iar Calvin l-a urmat îndeaproape: „dacă aș dori să întocmesc un volum întreg din cele spuse de Augustin, le-aș putea arăta foarte ușor cititorilor mei că nu am nevoie de alte fraze în afară de ale lui.”[4] El adaugă: „să lăsăm ca mărturia lui Augustin  să aibă greutate pentru noi, cei care vrem să ne bazăm pe autoritatea părinților.”[5] În secolul al XIX-lea, Charles Hodge, un teolog sistematician recunoscut, profesor la Universitatea Princeton, prefera să folosească termenul de „augustinianism” în loc de „calvinism.” El credea că acestui termen din urmă i s-a conferit un sens peiorativ

În afara Scripturii, sursa la care a apelat cel mai mult Calvin sunt scrierile lui Augustin. Însă Calvin demonstrează că Scriptura este autoritatea ultimă pe care se bazează doctrina predestinării: „Să ne imaginăm însă că acești Părinți nu mai spun nimic,” după care el continuă cu explicarea predestinării așa cum este dată de Pavel în Epistola către Romani.[6] În cele din urmă, nici Părinții bisericești, nici alți teologi nu au ultimul cuvânt, ci Scriptura.

2.        Locul și rolul predestinării în sistemul teologic

În ciuda afirmației lui Schweitzer, doctrina predestinării nu ocupă locul central în sistemul teologic al lui Calvin. Francois Wendel notează că deși această doctrină este importantă pentru Calvin, nu înseamnă că este în centrul învățăturilor lui.[7] Alister MacGrath afirmă că în urma unei citiri atente a lui Calvin, se poate observa că predestinarea nu ocupă mult spațiu în Institute sau în comentariile lui.[8] Într-un articol, John Hesselink spune: „este eronat să se pretindă că doctrina predestinării este centrul și temelia gândirii lui Calvin.”[9]

Locul în care este așezată discuția despre predestinare în structura teologiei lui Calvin, în Institute, este foarte important. El nu tratează această doctrină la început, în Cartea I, care vorbește despre „Cunoașterea lui Dumnezeu Creatorul.” Majoritatea teologilor sistematicieni ar fi plasat predestinarea în cadrul doctrinei despre Dumnezeu. Ordinea aceasta a fost preferată, de exemplu, în abordarea lui Thomas Aquinas, în Summa Theologica. El a încadrat tema predestinării și alegerii în cadrul discuției despre providența lui Dumnezeu.

În ultima ediție a Institutelor (1559), Calvin amână discuția despre alegere și predestinare până la sfârșitul Cărții a III-a.  Calvin afirmă că nu a fost satisfăcut cu aranjamentul sau ordinea subiectelor tratate decât în ultima ediție. Ordinea subiectelor tratate este importantă pentru Calvin, iar în ediția din 1559 el a crezut că a realizat-o în modul cel mai potrivit.

Care este locul potrivit pentru discuția despre  predestinare în ordinea dată de Calvin? Aceasta apare în soteriologie, în secțiunea intitulată „Felul în care noi primim harul lui Cristos.” Ordinea subiectelor în Cartea a III-a este următoarea: Duhul Sfânt, credința, pocăința, justificarea și rugăciunea. Mai apoi, înainte de escatologie, este tratată alegerea. El o așează în contextul experienței vieții creștine. Este important faptul că el plasează discuția după ce a vorbit de justificare, libertatea creștină și rugăciune. Ea este parte a trăirii creștine. Rugăciunea, așa cum subliniază Calvin, constă în umilință și sinceritate. Nimeni nu poate să se roage și să se mândrească în același timp.[10] Acesta este și motivul îngenuncherii. Deși nu pare să existe nicio legătură între rugăciune și alegere, totuși Calvin o relaționează în mod atent.

Doctrina alegerii completează doctrina mântuirii. Calvin afirmă că „nu vom fi niciodată pe deplin convinși, cum ar trebui să fim, de faptul că mântuirea noastră își are originea în izvorul îndurării fără plată a lui Dumnezeu până nu vom ajunge să Îi cunoaștem alegerea eternă.”[11] Există o legătură strânsă între acceptarea acestei doctrine și încrederea în faptul că Dumnezeu mântuiește în mod liber prin harul Său. Întotdeauna există ispita de a injecta efort și merit uman în mântuirea personală. Nu există predicarea unui har liber absolut pentru cei ce resping doctrina predestinării. Harul corespunde în modul cel mai consecvent cu predestinarea.

Un alt motiv important pentru așezarea discuției despre predestinare la finalul Cărții a III-a este faptul că înțelegerea și îmbrățișarea acesteia se face numai prin credință. Ordinea divină este alegerea, apoi credința. Dumnezeu alege, mai apoi acordă persoanei credința, prin lucrarea Duhului Sfânt. Însă ordinea umană funcționează în sens invers. Persoana aude Evanghelia, Dumnezeu îi deschide ochii să vadă adevărul Evangheliei. Urmează credința, și mai apoi, credința face ca alegerea să fie înțeleasă. Faptul că o persoană acceptă invitația Evangheliei înseamnă credință. Apoi el realizează că această credință i-a fost acordată de Dumnezeu, Care l-a ales din eternitate. Aceasta este alegerea.

În timp ce ordinea divină este de la alegere la credință, ordinea umană merge de la credință la alegere. Nu se poate vorbi de alegere fără credință. Nimeni altcineva, cu excepția creștinului, nu poate înțelege și accepta deplin decretele lui Dumnezeu. Creștinul poate vorbi despre ele pentru că se știe ales în Cristos prin credință. Astfel, tratarea doctrinei despre predestinare nu este așezată pe tărâmul dezbaterii sau gândirii metafizice. Aceasta face parte din experiența creștină. Așadar, mântuirea în întregimea ei este înțeleasă prin credință și alegerea este răspunsul la întrebarea „De unde provine credința mea?” un răspuns care umilește și îndreaptă  privirea spre harul liber și suveran al Tatălui: „Cât de mult umbrește necunoașterea acestui principiu gloria lui Dumnezeu, cât de mult fură ea din adevărata umilință, se știe prea bine.”[12]

Calvin observă că, de-a lungul timpului, Evanghelia nu este predicată în mod egal tuturor oamenilor. Aceasta înseamnă că nu toți primesc Evanghelia în mod egal. Unii oameni nu au auzit-o niciodată. Alții o aud în fiecare duminică, „iar printre cei cărora le este predicat, El nu este la fel de acceptat, nici în ceea ce privește constanța, nici gradul.”[13] Răspunsul pentru această dilemă este predestinarea.

3.        Descrierea doctrinei

Calvin este preocupat ca doctrina aceasta să fie definită de Biblie și respinge caracterul speculativ în descrierea predestinării. El spune despre curiozitatea umană că „face discuția despre predestinare, deja dificilă în sine, foarte încâlcită și chiar periculoasă.” Această atitudine este „insolentă și nerușinată.” Iar cine vrea să-și satisfacă curiozitatea va intra „într-un labirint din care nu va putea ieși.” El continuă, „căci nu este drept ca omul să cerceteze fără nicio limită lucrurile pe care Domnul a vrut să le țină ascunse în Sine […] El a prezentat prin Cuvântul Său acele secrete ale voii Sale pe care a decis să ni le dezvăluie.”[14] Richard Muller, un alt specialist în teologia calvină, notează că oricine citește atent discuția lui Calvin despre predestinare nu poate să nu observe avertizarea clară împotriva speculaților.[15]

Cu toate acestea predestinarea este învățată de Scriptură și ea trebuie să fie admisă și predicată public:

Prin urmare, să avem în primul rând următorul lucru înaintea ochilor: a căuta orice altă sursă pentru cunoașterea predestinării în afară de Cuvântul lui Dumnezeu nu este mai puțin nechibzuit decât a plănui să umblăm în pustiuri fără drum, sau a încerca să vedem în întuneric.[16] Fiindcă Scriptura este școala Duhului Sfânt, în care, așa cum nu se omite nimic din ceea ce este necesar și util de știut, tot așa nici nu suntem învățați decât acele lucruri pe care este indicat să le știm. De aceea trebuie să ne păzim să nu îi privăm pe credincioși de nimic din ceea ce este descoperit în Scriptură despre predestinare, ca nu cumva să părem rău intenționați, fie lispindu-i de binecuvântarea Dumnezeului lor, fie acuzând și vorbind sfidător la adresa Duhului Sfânt pentru că a făcut cunoscut ceea ce în nici un caz nu ar fi fost potrivit să suprime.[17]

Acuzația că această discuție este „periculoasă pentru mințile evlavioase, pentru că împiedică îndemnurile, pentru că face să se clatine credința, pentru că tulbură și îngrozește inima omului” sunt respinse de Calvin și considerate fără sens. El afirmă că „oricine aruncă oprobiul asupra doctrinei predestinării Îi aduce pe față reproșuri lui Dumnezeu, ca și cum El ar fi lăsat în mod nesăbuit să-I scape ceva dăunător bisericii.”[18]

Doctrina predestinării, în interpretarea lui Calvin, poate fi sumarizată în trei cuvinte: absolut, particular și dublu.[19]

1. Predestinare absolută. Predestinarea este absolută în sensul că ea nu este condiționată de alți factori externi, ci își are fundamentul în voia imutabilă a lui Dumnezeu. Calvin respinge noțiunea că alegerea depinde de realizarea umană pe care Dumnezeu a cunoscut-o dinainte sau pe care a prevăzut-o (ante praevisa merita). Predestinarea pe baza preștiinței este respinsă. Întrebarea nu este dacă Dumnezeu are preștiință sau dacă El predestinează. Întrebarea se pune în legătură cu relația dintre acestea două. Într-adevăr, Dumnezeu cunoaște totul mai dinainte și „toate lucrurile au fost întotdeauna și rămân în continuu sub ochii Săi,”[20] dar nu aceasta este baza prin care Dumnezeu predestinează pe cineva. „A face preștiința lui Dumnezeu cauza alegerii înseamnă a muta fundamentul alegerii de la Dumnezeu la om.”[21] Caracterul absolut al alegerii reiese din afirmații de felul următor: „Dumnezeu, prin planul Său tainic, alege liber pe cine vrea […] Dumnezeu nu numai că le oferă mântuirea, dar le-o dă în așa fel încât pot avea o certitudine cu privire la efectele ei.”[22] Există o certitudine cu privire la faptul că decretul etern al lui Dumnezeu se va duce la îndeplinire. Dumnezeu este autorul alegerii. Acesta este și motivul pentru care precunoașterea lui Dumnezeu este absolută: Dumnezeu cunoaște că va avea loc ce a decretat să aibă loc.

2. Predestinarea individuală.

Noi numim predestinare decretul etern al lui Dumnezeu prin care El a făcut o înțelegere cu Sine Însuși și prin care a decis ce să devină fiecare om. Căci nu toți suntem creați în aceleași condiții; mai exact, viața eternă este stabilită mai dinainte pentru unii, condamnarea pentru alții.”[23]

Predestinarea este individuală în sensul în care îl are în vedere pe fiecare om în parte. Ea nu are în vedere grupuri de oameni. Bineînțeles, Calvin este conștient de faptul că Dumnezeu a ales Israelul ca popor special al Lui. Însă, așa cum arată Pavel (Romani 9:1-16), nu fiecare individ a fost ales pentru mântuire. Alegerea generală a oamenilor, afirmă Calvin, nu este întotdeauna „fermă și decisivă,” „întregul popor al lui Israel a fost numit moștenirea lui Dumnezeu, totuși mulți indivizi din această națiune au fost străini.”[24] Însă legământul harului se aplică fiecărei persoane alese în mod individual. Aceasta conduce la faptul că ispășirea lui Cristos a fost intenționată cu privire la cei aleși.

Pentru a clarifica alegerea lui Israel și alegerea individuală, Calvin spune că există două alegeri, sau chiar două legăminte. Cu referire la alegerea generală, Calvin vorbește despre națiunea lui Israel din Vechiul Testament. Mai apoi, el adaugă că în acest legământ general există un legământ particular, sau o alegere specială. La acești oameni aleși special, Dumnezeu le oferă Duhul regenerării.[25] Așadar, alegerea națională a lui Israel nu exclude alegerea individuală. Însă Dumnezeu a ales mai degrabă indivizi din națiunea lui Israel, care era ales ca națiune, decât dintre alte neamuri.[26]

3. Predestinare dublă. Predestinarea dublă este un fel de corolar al predestinării. Aceasta înseamnă că Dumnezeu, pentru glorificarea milei Sale, a predestinat pe unii pentru viață veșnică și, pentru glorificarea dreptății Sale, a decretat pe ceilalți la condamnare eternă. Calvin folosește următoarele cuvinte: „alegerea în sine nu poate sta în picioare fără respingere.”[27] De vreme ce toți sunt condamnați în mod drept prin faptul că s-au răzvrătit față de Dumnezeu, El este atât liber cât și pe deplin drept în decizia Sa: „noi negăm că El ar fi obligat să dea socoteală; de asemenea, negăm că noi am fi niște judecători competenți care să fie în stare potrivit cu înțelepciunea lor să pronunțe vreo hotărâre în această cauză.”[28]

Calvin vorbește despre două cauze la fel de adevărate cu privire la respingere: cei respinși sunt predestinați pentru condamnare prin decretul etern al lui Dumnezeu, și, fără îndoială, ei  își aduc asupra lor distrugerea dreaptă datorită păcatului lor. Iar dacă l-ar întreba cineva pe Dumnezeu de ce l-a ales pe unul și l-a respins pe altul, aceasta ar însemna o căutare a unei cauze mai mărețe și mai înalte decât voia lui Dumnezeu.

Timothy George menționează că doctrina predestinării duble face parte din soteriologia lui Calvin nu pentru că acesta ar fi fost un „despot dur” sau un om rău, ci pentru că el credea că aceasta se regăsește în Scriptură.[29] Chiar și Calvin admite că, privit în afara lui Cristos, acest decret este înspăimântător.[30] Cu toate acestea, el este neînduplecat în declarația sa că Dumnezeu este autorul respingerii.[31] Dar tot el menționează că

Trebuie să căutăm cauza evidentă a condamnării în natura coruptă a omenirii, care ne este mai apropiată, mai degrabă decât să invocăm o cauză ascunsă și absolut incomprehensibilă care se află în predestinarea lui Dumnezeu. Și să nu ne rușinăm să ne supunem înțelegerea înțelepciunii nelimitate a lui Dumnezeu astfel încât să cedăm înaintea multelor ei secrete.[32]

În comentariul de la începutul Epistolei către Efeseni, Calvin arată că scopul alegerii este dublu: gloria lui Dumnezeu este scopul ultim, iar sfințirea este scopul proxim.[33] Așadar, alegerea nu este un scop în sine, ci scopul lui Dumnezeu este să aleagă un popor pentru sfințenie și dreptate.

Cum poate ști cineva dacă este ales pentru viață veșnică? Răspunsul la această întrebare este credința în Isus Cristos. Calvin abordează doctrina predestinării din punct de vedere cristocentric. Nu există revelație directă, în afara lui Cristos, cu privire la faptul dacă cineva a fost ales sau nu. Revelația vine prin credința în Isus Cristos și prin Cuvânt.[34] Cristos este oglinda alegerii.


[1] J.I. PACKER, Honouring People of God (Carlisle: Paternoster, 1999), p. 141.

[2] Timothy GEORGE, Theology of the Reformers (Nashville: Broadman Press, 1988), p. 232.

[3] R. Scott CLARK, „Election and Predestination: The Sovereign Expressions of God” în David W. Hall & Peter A. Lillback (eds.), A Theological Guide to Calvin’s Institutes, Essays and Analysis (New Jersey: P&R Publishing Company, 2008), p. 92.

[4] Inst., III, 22, 8.

[5] Ibid.

[6] Ibid.

[7] Francois WENDEL, Calvin, The Origins and Development of His Religious Thought (London: Collins Clear-Type Press, 1974), p. 264.

[8] Allister MCGRATH, Christian Theology, An Introduction (Massachusetts: Blackwell Publishers Ltd, 1997), p. 451

[9] John HESSELINK, „Calvin’s Theology”, în Donald K. Mckim (ed.), The Cambridge Companion to John Calvin (Cambridge: Cambridge University Press, 2004), p. 83.

[10] Inst., III, 20, 8.

[11] Inst., III, 21, 1.

[12] Inst., III, 21, 1.

[13] Ibid.

[14] Ibid.

[15] Richard A. MULLER, The Unaccommodated Calvin: Studies in the Foundation of a Theological Tradition (New York: Oxford University Press, 2000), p. 81.

[16] Inst., III, 21, 2.

[17] Inst., III, 21, 3.

[18] Inst., III, 21, 4.

[19] GEORGE, Theology, p. 233.

[20] Ibid.

[21] CLARK, „Election,” p. 109.

[22] Inst., III, 21, 7.

[23] Inst., III, 21, 5.

[24] Inst., III, 21, 7.

[25] Ibid.

[26] Ibid.

[27] Inst., III, 23, 1.

[28] Inst., III, 23, 2.

[29] GEORGE, Theology, p. 234.

[30] Inst., III, 23, 7.

[31] Tema este urmărită mai amplu în tratatul său, Despre Eterna Predestinare a lui Dumnezeu.

[32] Inst., III, 23, 8.

[33] John CALVIN, Calvin’s Commentaries, Vol. XXI, Galatians and Ephesians, William Pringle (ed.) (Grand Rapids: Baker Books, 2003), p. 198.

[34] SCOTT, „Election,” p. 115.

Reclame

7 gânduri despre „Predestinare și alegere în teologia lui Jean Calvin

  1. Gata, citit. Foarte interesant articolul. Multumim.

    Intr-un sens, chiar daca nu ar fi expusa propozitional in Biblie, doctrina predestinarii ar fi „iesit la iveala” (precum doctrina despre Sfanta Treime) pentru ca pana si doar cunoasterea perfecta si infinita a lui Dumnezeu ne-ar fi dus cu gandul spre asta.
    Sunt deacord ca mantuirea prin har se potriveste cel mai bine cu predestinarea si nu pot sa nu observ cat de mult vrea Dumnezeu sa creasca credinta noastra in El, pt ca nu exista al mod gazduim in mintile noastre (eventual rationale :P) atatea lucruri care ne afecteaza, dar nu le putem controla. Dumnezeu e suveran si vrea ca noi sa stim asta !

    Intrebari:
    1) Inainte de perioada medievala timpurie au fost teologi care au scris despre predestinare ? Altfel spus, dupa apostolul Pavel, cine a fost primul care a comentat predestinarea ?
    2) Augustin era si el adept al predestinarii duble ?
    3) Cum tratam predestinarea dubla in contextul versetelor ca Ioan 3:16, FA 17:30, …care si ele se iau impreuna cu Rom 9:13-21 😀 ?
    4) Probabil ca orice raspuns am da….omul neregenerat nu l-ar putea accepta, cum scrie si in articol, dar totusi, ce raspuns am putea sa dam unui care nu e multumit cu ideea ca Dumnezeu nu e nedrept nici cu cel pe care il mantuieste (pt ca aplica mila lui) nici cu cel pe care il pedepseste (pt ca alica dreptatea lui, si-i da oricum ceea ce merita) ?…

  2. E interesant să îl citești pe Calvin. Institutele lui nu sunt doar o expunere logică, ci au un caracter devoțional accentuat. Nu știu exact care este teologia lui Augustin cu privire la predestinare (dacă a susținut dubla predestinare sau nu), dar el este cunoscut cel mai bine pentru conturarea unui sistem teologic care ține cont de predestinare, depravare totală și incapacitatea omului de a fi mântuit. Cel mai probabil, Augustin a ieșit la iveală cu aceste doctrine din cauza controverselor avute cu Pelagius, călugărul britanic, care respingea suveranitatea absolută a lui Dumnezeu. Și doctrina Sfintei Treimi nu a apărut într-o formă concretă, teologic vorbind, până când nu au apărut provocări, erezii, etc. Deși Scriptura o susține, limbajul teologic a apărut în context de controversă. La fel s-a întâmplat și cu predestinarea.
    Cu privire la întrebările ce conțin versetele indicate, trebuie să existe o înțelegere echilibrată a tuturor afirmaților din Scriptură. De exemplu, dragostea lui Dumnezeu trebuie definită nu de cultură, ci de Scriptură (și nu doar de o parte din afirmațiile Scripturii, ci în întregimea ei). Dacă ai timp citește articolul despre cinci moduri în care Scriptura vorbește despre dragostea lui Dumnezeu. Toate modurile sunt adevărate și susținute de Scriptură, și niciun mod nu trebuie accentuat în detrimentul celorlalte.
    În sfârșit, cred că avem nevoie de călăuzirea Duhului și de smerenie în interpretarea Scripturii și în predicarea ei. Pentru că Dumnezeu este mai mult decât poate cuprinde gândirea și concluziile noastre logice. De aceea, speculațiile nu sunt binevenite. Sunt de acord cu Calvin atunci când spune că noi trebuie să afirmăm cât afirmă Scriptura.
    Iar în ce privește dreptatea lui Dumnezeu, potrivit mai multor texte din Scriptură, cred că ea se referă la devotamentul lui Dumnezeu de a-și înălța și prețui gloria. Aceasta înseamnă ca Dumnezeu să fie drept: să prețuiască ce este vrednic de prețuit cel mai mult. Ar fi nedrept pentru Dumnezeu să-și desconsidere gloria. Asta am făcut noi. De aceea, e important să înțelegem Scriptura având în minte scopul ultim al lui Dumnezeu de a-și manifesta gloria, în mod special gloria harului Său.

  3. Frate Betuel in articol scrii ca Augustin a conturat invatatura despre predestinare ceea ce ar insemna ca inainte de el cineva din biserica primara ar fi gandit la fel la acest subiect, ceea ce nu este adevarat.Inainte de Augustin nimeni nu a gandit la fel,determinismul teologic fiind o nuotate pentru biserica primara si aceasta invatatura nu este rezultatul unei provocari(in comparatie cu trinitatea) ci mai degraba unei framantari proprii,Pelagius fiind doar un catalizator.Depravarea pe care se pune accentul atit de mult a fost creata doar pentru a satisface firul argumentarii al intregului sistem teologic.Inainte de augustin aceasta pozitie era sustinuta de filosofii pagani si gnostici.

    1. Înțeleg poziția pe care o adoptați, dar personal nu cred că aveți dreptate. Predestinarea nu este un concept inventat de Augustin. Avem de-a face cu el pe paginile Scripturii. Cât despre depravare, conceptul este la fel de prezent. Poziția susținută de filosofii păgâni nu este totuna cu poziția susținută de Scriptură și mai apoi de Augustin. În timp ce filosofii credeau că la cârma universului este soarta impersonală, Scriptura afirmă că avem de-a face cu un Dumnezeu suveran și personal.

Lasă un răspuns la cristi r Anulează răspunsul

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s