La ce să mai renunțăm pentru a-i face pe oameni să creadă?

La ce ar trebui să renunțăm pentru ca să-i facem pe oameni să creadă? La ce învățături, la ce supranatural, la ce abordare explicită în evanghelizare și închinare? Sau mai bine întrebat: la ce să renunțăm ca să nu mai avem parte de ofensa crucii?

Citeam ieri un articol despre faptul că dacă îți dorești o megabiserică ar trebui să o lași mai soft cu problema divorțului și a homosexualității, așa cum aleg să facă tot mai mulți păstori de megabiserici din SUA (vezi Albert Mohler, Is the Megachurch the New Liberalism). Însă nu trebuie să mergem cu gândul atât de departe pentru că oricum majoritatea dintre noi nu suntem păstori de megabiserici, poate nici măcar păstori de biserici. Însă întotdeauna există tendința de a scoate ceva din mesaj, de a cosmetiza creștinismul, de a masca anumite lucruri.

Sfatul care circulă nu de puține ori este să arătăm Evanghelia prin relații, activități, dar nu cu o prezentare verbală clară a Evangheliei. „Caracterul contează cel mai mult,” spun aceștia, „nu prezentarea unui mesaj verbal.” Într-adevăr, caracterul ocupă un loc foarte important în prezentarea Evangheliei pentru că viața și caracterul nostru oferă credibilitate vorbelor noastre și interpretării pe care o dăm Scripturii, dar nu așa de important încât să înlocuiască prezentarea verbală a Evangheliei și a Scripturilor. Cuvântul ne spune clar că Dumnezeu a rânduit proclamarea Evangheliei ca mijloc obișnuit de mântuire al celor ce cred (Dumnezeu a găsit de cuviință, ca prin nebunia predicării să-i mântuiască pe cei care cred; 1 Cor.1:21, NTR), iar credința vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Cristos (Rom.10:16). Oricât ar fi de important caracterul, nu ne permitem să evităm proclamarea Evangheliei. Oricât de importante sunt relațiile cu cineva, nu îngăduim ca din scopul relațiilor și activităților să lipsească proclamarea Evangheliei și a Scripturilor. Dacă ea lipsește, nu ar trebui să fie limpede că de fapt ne predicăm pe noi înșine și nu pe Cristos.

Mă gândesc la trendul liberal teologic din secolul XX, care a dat la o parte  tot ceea ce înseamnă o exprimare fățișă a Evangheliei și toate elementele explicite ale închinării. Ei spuneau că principiile Scripturii sunt suficiente pentru a fi trăite, dar nu merită să se facă caz cu o Evanghelie din „afara noastră” și de multe aspecte „mitice” ale Cuvântului. Ei propuneau o Evanghelie seculară, fără minuni, cu un Isus istoric cel mult, fără crucea Lui plină de sânge ca ispășire pentru păcate și cu siguranță fără înviere și înălțare. Păstrau o etică trunchiată a Evangheliei fără elementele ei de bază.

În calitate de evanghelici consecvenți, respingem liberalismul. Cu toate acestea, el ne-a influențat mentalitatea și abordarea. Păstrăm din Evanghelie ceea ce este funcțional și practic din punctul nostru de vedere (postmodern), considerându-ne mai înțelepți decât vechiul Cuvânt al lui Cristos. Și nu pot să nu afirm că toate aceste trenduri sunt cauzate de o cunoaștere superficială și deformată a lui Dumnezeu și a Scripturilor. Să nu-L cunoaștem pe Dumnezeu ca suveran absolut în mântuirea oamenilor va duce la tot felul de mentalități cu tendințe liberale și la tactici și manipulări neortodoxe în evanghelizare. Citiți cu atenție următorul pasaj din 2 Corinteni 4:2-6 (NTR) împreună cu mine:

Noi respingem lucrurile ascunse și rușinoase, nu ne purtăm cu viclenie, nici nu falsificăm Cuvântul lui Dumnezeu, ci, prin arătarea deschisă a adevărului, ne recomandăm pe noi înșine în fața conștiinței oricărui om, înaintea lui Dumnezeu. Iar dacă Evanghelia noastră este acoperită, este acoperită pentru cei ce pier, ale căror minți necredincioase le-a orbit dumnezeul acestui veac, ca să nu strălucească lumina Evangheliei slavei lui Cristos, care este Chipul lui Dumnezeu. Noi nu ne predicăm pe noi înșine, ci pe Isus Cristos ca Domn, iar pe noi înșine ca sclavii voștri, datorită lui Isus. Dumnezeu, care a spus: „Să lumineze lumina din întuneric!”, a luminat și inimile noastre, pentru a ne da lumina cunoașterii slavei lui Dumnezeu strălucind pe fața lui Isus.

Oare nu ne temem mai degrabă de reproșul pe care îl aduce proclamarea crucii lui Cristos din partea celor ce sunt pe calea pierzării? Nu suntem speriați mai degrabă de faptul că în felul acesta vom fi aupriți, persecutați, trântiți la pământ, purtând în trupul nostru moartea lui Isus (2 Cor. 4:8-10). Cred că motivațiile noastre sunt determinate de frică, lașitate și confort și astfel evităm tot ceea ce poate declanșa o respingere explicită a Evangheliei. În cele din urmă, moralitatea nu a nenorocit pe nimeni (Gal. 6:12). Însă crucea lui Cristos aduce dispreț, reproș și batjocură. Bucuria este însă că, în suveranitatea Sa, Dumnezeu transformă și vieți prin vestirea Evangheliei. Și considerăm că această lucrare merită costul.

Fie ca Dumnezeu să ne dea curăție de inimă, credință în puterea Evangheliei pentru mântuire și încredere în suveranitatea și bunătatea Duhului care suflă încotro vrea El pentru a lumina inimi cu Evanghelia gloriei lui Cristos.

Publicitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s