Slăbiciunile Teodiceelor în Problema Suferinței

reflections on Christ - crucifixion

În urmă cu câțiva ani am început să fiu atras de modalitățile filosofice și teologice în care existența răului în lume poate fi „justificată.” Astfel că am citit numeroase articole și cărți despre subiect. Citind ultima carte a lui Tim Keller, Walking with God Through Pain and Suffering, o carte care abordează în prima parte problemele de natură filosofică și teologică a suferinței, am învățat că putem cădea în exact aceeași capcană de care îi acuzăm pe sceptici. Dacă ei pretind că pot cunoaște complexitatea universului suficient de mult încât să îl pună pe Dumnezeu sub semnul întrebării, ceea ce înseamnă aroganță, noi ajungem să pretindem că avem cunoașterea suficient de cuprinzătoare a lui Dumnezeu și a căilor Lui încât să îl putem justifica în mod satisfăcător. Noi recunoaștem că Dumnezeu este infinit de măreț și glorios, și că judecățile și căile Sale sunt adesea misterioase (Romani 11:33-36), și cu toate acestea îndrăznim să oferim o pledoarie în justificarea căilor lui Dumnezeu care se dorește a fi pe deplin satisfăcătoare și convingătoare. În acest articol, după cum se va vedea, există o diferență între teodicee (o justificare satisfăcătoare a lui Dumnezeu în fața ființelor umane) și apărare (o demonstare a faptului că nu există o contradicție reală între existența Dumnezeului suveran și bun și existența răului în lumea Sa creată). Totodată se vor puncta aspectele tari și slabe ale celor mai cunoscute două teodicee.

Problema existenței răului în lume este foarte cunoscută. Ea este una din cele mai puternice obiecții ale scepticilor împotriva creștinismului. Ea este enunțată astfel: dacă există un Dumnezeu atotputernic  și plin de bunătate, de ce există atâta suferință în lume? Dorește Dumnezeu să prevină răul, dar nu o face? Atunci El este neputincios. Poate, dar nu o face? Atunci este răuvoitor. Este El atât capabil cât și doritor? Atunci de ce există rău? Plecând de la aceste premise scepticii au dezvoltat un argument împotriva existenței lui Dumnezeu.

Deși prezența răului în creația făcută de Dumnezeul tradițional al Bibliei a fost întotdeauna un punct de tensiune, niciodată până în vremurile noastre, aceasta nu a fost folosită ca argument împotriva existenței lui Dumnezeu. Tim Keller, în cartea lui recentă, Walking with God through Pain and Suffering, arată că motivul pentru care problema filosofică a existenței răului a devenit așa de populară astăzi se datorează unei schimbări de gândire și de percepție în cultura vestică modernă:

Lucrurile s-au schimbat când gândirea vestică a ajuns să-L vadă pe Dumnezeu mult mai îndepărtat și să vadă lumea ca fiind înțeleasă în mod complet prin rațiune. Aceste tendințe intelectuale au fost întărite de schimbările tehnologice care au condus în final la o dezvoltare a sinelui atotsuficient și umflat. Ființele umane au devenit mult mai încrezătoare în puteriile lor raționale și de percepție. (Timothy Keller, Walking with God Through Pain and Suffering, London: Hodder & Stoughton, 2013, p. 86-87)

Dacă în vremurile trecute, exista o umilință mult mai mare despre abilitatea noastră de a înțelege universul, acum nu mai este cazul. Așadar, noi avem acum abilitatea de a înțelege toate mecanismele universului și suntem în stare să judecăm dacă există sau nu Dumnezeu prin judecata și înțelegerea noastră cu privire la univers. La această credință se adaugă o alta, poate mai înșelătoare, și anume că, dacă există Dumnezeu, El trebuie să fi creat lumea exclusiv pentru beneficiul și fericirea noastră (așa cum sunt acestea înțelese de noi).

Teodicee sau Apărare?

La această problemă a răului, apologeții creștini au formulat diverse teodicee. Termenul de teodicee a fost folosit mai întâi de Gottfried Leibnitz (1646-1716 d.H.), care este definit ca „justificare a căilor lui Dumnezeu înaintea ființelor umane.” Keller susține că există o diferență între o „teodicee” și o „apărare” a lui Dumnezeu și că, în calitate de creștini, ar trebui să ne limităm la a oferi o apărare și nu o teodicee. De ce? Iată ce ne spune Keller:

Toți cei care au căutat să ofere o teodicee și-au propus un standard foarte înalt. O teodicee caută să ofere un răspuns la întrebarea mare „De ce?” Scopul ei este să explice de ce permite un Dumnezeu drept ca răul să intre în existență și să continue să existe. Ea încearcă să descopere motivele și scopurile lui Dumnezeu în suferință în așa fel încât ascultătorii să fie satisfăcuți. (p.89).

Luate toate împreună, variate teodicee pot argumenta o mare parte a suferinței umane – fiecare teodicee asigură câteva eplicații plauzibile  pentru o parte din răul care există în lume – dar ele nu reușesc în final să își atingă scopul în a explica toată suferința. Este foarte dificil să se insiste asupra faptului că vreuna din ele arată în mod convingător că Dumnezeu ar fi pe deplin justificat în permiterea răului pe care îl vedem în lume . . .  Putem adăuga aici avertizările din cartea Iov. Cu siguranță unul din mesajele acestei cărți, așa cum vom vedea, este că presupunerea că o minte umană poate cuprinde toate motivațiile pe care le are Dumnezeu pentru fiecare eveniment al durerii și întristării este atât zadarnic și inadecvat.

O apărare nu încearcă să ofere o poveste completă care să descopere scopurile lui Dumnezeu în decretarea sau permiterea răului. O apărare caută în mod simplu, să dovedească că argumentul împotriva lui Dumnezeu din cauza existenței răului nu stă în picioare și că scepticii au eșuat în a-și susține cazul. O apărare arată că existența răului nu dovedește că Dumnezeu nu poate sau nu este probabil să existe. În formularea teodiceei, povara dovedirii stă pe umerii credinciosului în Dumnezeu. El sau ea trebuie să ofere o dare de socoteală așa de convingătoare încât ascultătorul să îi spună, „acum văd de ce se merită toată suferința.” Într-o apărare, povara dovedirii stă pe umerii scepticului. De ce? Pentru că aceste două afirmații, „Există un Dumnezeu atotputernic și bun” și „Există rău în lume” nu reprezintă o contradicție directă. Rămâne în sarcina scepticului să pledeze convingător că acestea se contrazic. El sau ea trebuie să ofere un argument atât de convingător încât ascultătorul să spună scepticului: „Acum văd că, dacă există răul, Dumnezeu nu poate exista sau este puțin probabil ca El să existe.” Dar aceasta nu este deloc o pledoarie ușor de realizat. (Keller, p. 95-96)

Întorcându-ne la cele mai importante două  teodicee formulate de-a lungul timpului, vom observa insuficiența lor în a propune o soluție satisfăcătoare. Mă refer la faptul că ele nu au capacitatea de a fi niște soluții atât de comprehensive și convingătoare încât orice sceptic să fie copleșit de puterea lor. Prima dintre ele este așa-numita teodicee a modelării sufletului. Cea de-a doua este numită teodiceea voinței libere.

Teodiceea „Modelării Sufletului”

Teodiceea „modelării sufletului”a fost formulată de teologul Irineu din secolul al II-lea și promovată în zilele noastre de autorul John Hick.

Această vedere spune că nenorocirile vieții pot fi justificate dacă noi recunoaștem că lumea a fost creată înainte de toate pentru a fi un loc unde oamenii îl găsesc pe Dumnezeu și cresc spiritual așa cum au fost meniți să fie. Acestea se întâmplă prin „întâlnirea și, în cele din urmă, controlarea ispitei . . .  făcând alegeri corecte și responsabile în situații specifice,” care vor rezulta în „caracter pozitiv și responsabil care se dezvoltă din investiția efortului personal costisitor.” (Keller, p. 89-90)

„Această teodicee ne ajută să ne examinăm presupozițiile,” afirmă Keller. Astfel că ajungem să înțelegem ce valori avem care sunt adânc rădăcinate în noi. Care este cel mai mare bine: să ne simțim comfortabili și lipsiți de probleme sau să devenim mari din punct de vedere moral și spiritual? O altă presupoziție descoperită este ideea că, dacă Dumnezeu există, El există pentru a ne face pe noi fericiți, așa cum definim noi fericirea. Realizăm că noi am fost creați pentru un scop mai măreț decât binele imediat și temporal și că nedreptatea și dificultățile vieții sunt mijloace prin care creștem în ceva mai mult decât acele animale condiționate comportamental.

Cu toate acestea, teodiceea modelării sufletului își are slăbiciunile ei. Durerea și răul nu apar ca fiind distribuite potrivit cu nevoia de modelare a sufletului. Se pare că mulți oameni cu suflet rău au parte de puține probleme de care ar avea nevoie, și mulți oameni cu suflet mare au parte de mult prea multe probleme decât ar fi necesar. De asemenea, această teodicee nu răspunde satisfăcător la faptul că și copii mici au parte de suferință.

Teodiceea „Voinței Libere”

Cea de-a doua teodicee este „teodiceea voinței libere” și este cea mai cunoscută. Ea are o istorie îndelungată și își găsește rădăcina la Sfântul Augustin (354-430 d.H.). Ea susține că Dumnezeu ne-a creat nu ca pe niște roboți sau animale cu instinct, ci agenți raționali liberi cu abilitatea de a alege și astfel de a iubi. Dar pentru ca Dumnezeu să ne facă capabili să alegem liber binele, atunci trebuia să ne facă capabili să alegem și răul. Deci, voința liberă poate fi abuzată și acesta este motivul pentru nenorocirile din lume. Susținătorii acestei teodicee susțin că deși există un rău inevitabil, acesta se merită, pentru că numai astfel Dumnezeu putea avea parte de suflete raționale și astfel oameni care îl iubesc pe Dumnezeu în mod liber. Împreună cu această dare de socoteală asupra existenței lucrurilor vine și insistența că Dumnezeu nu a creat răul pentru că răul nu este un lucru distinct. Așa cum afirma Augustin și, mai târziu, Toma Aquinas (1225-1274 d.H.), răul întotdeauna este o distorsionare a unui lucru bun. Răul nu poate exista de unul singur, ci este doar o corupere a binelui. În acest sens, existența răului este asemănată cu existența parazitului. De aceea, Dumnezeu nu este autorul răului, ci l-a permis pentru a ajunge la binele mai mare al libertății și dragostei umane.

Teodiceea voinței libere a devenit foarte populară datorită inclinației și satisfacției pe care o găsește cultura noastră în aceasta. „Sună plauzibil pentru oamenii din civilizația vestică, care au fost învățați să gândească că libertatea și alegerea sunt aproape sacre.” (p. 91). Însă această teodicee întâmpină cel puțin două probleme.

Prima problemă arată că aceasta nu explică existența răului natural, ci doar existența răului moral. A doua problemă însă este chiar mai „problematică.” Oare este adevărat că Dumnezeu nu putea să creeze agenți liberi capabili de dragoste fără să-i facă capabili de rău?

Biblia îl prezintă pe Dumnezeu ca suveran și liber (Ps. 115:3),  și nu doar capabill de dragoste ci chiar însăși fântâna și sursa întregii dragoste. Cu toate acestea, El nu poate fi rău. El nu poate minți sau nu poate încălca vreo promisiune (Numeri 23:19; Tit 1:2), El nu poate fi ispitit de rău (Iacov 1:13), El nu poate nega sau contrazice caracterul Lui desăvârșit de drept și sfânt (2 Timotei 2:13; 1 Petru 1:16). Dacă Dumnezeu are voință liberă și totuși nu este capabil de a face rău – de ce nu ar putea și alte ființe să fie constituite asemănător? De asemenea, autorii biblici ne învață că, în cele din urmă, Dumnezeu ne va da o lume fără suferință și rău, umplută de ființe umane răscumpărate. Aceasta înseamnă că vom fi în lumea lui Dumnezeu dar nu vom fi capabili să alegem răul. Cu toate acestea, este evident că vom fi încă capabili de a iubi. 

În final, mulți teologi creștini arată că învățătura biblică despre natura libertății diferă în mod sever de perspectivele moderne. Biblia caracterizează tot păcatul ca fiind sclavie, niciodată ca fiind libertate. Numai atunci când suntem răscumpărați complet de păcat vom experimenta o libertate totală (cf. Romani 8:21). Noi suntem liberi numai în măsura în care facem ceea ce ne-a creat Dumnezeu să facem – să-L slujim. Până nu vom ajunge în cer și până când nu vom pierde abilitatea de a face răul nu vom fi cu adevărat și complet liberi. În acest caz, cum ar putea fi abilitatea de a face rău o formă de libertate? (p. 92)

Teodiceea voinței libere presupune că dacă Dumnezeu ne oferă darul voinței libere, atunci El nu poate controla rezultatul care va ieși din folosirea ei. Dar Biblia arată în multe locuri că Dumnezeu, în mod suveran, direcționează alegerile noastre în istorie fără să încalce libertatea și responsabilitatea pentru acțiunile noastre. De exemplu, răstignirea lui Isus a fost în mod clar rânduită de Dumnezeu ca să se întâmple și cu toate acestea, toți oamenii care au luat parte la acest eveniment, încadrați în planul lui Dumnezeu, au făcut alegeri în mod liber și astfel sunt responsabili pentru ceea ce au făcut (Fapte 2:23). Aceasta înseamnă că este posibil să fii liber și cu toate acestea cursul să fie direcționat de Dumnezeu, în același timp. Există o compatibilitate între suveranitatea absolută a lui Dumnezeu și libertatea și responsablilitatea acțiunilor umane, compatibilitate ce subminează presupoziția că dacă Dumnezeu și-ar exercita suveranitatea în mod absolut atunci ființele umane nu pot fi responsabile și libere.

O ultimă întrebare pusă premiselor acestei teodicee care afirmă că se merită existența răului pentru a obține libertatea de alegere: Ce ai face dacă ai vedea un copil îndreptându-se spre drumul pe care o mașină rulează cu viteză? Ai spune: „Nu pot să-i încalc libertatea de alegere. Va trebui să suporte consecințele”!? Desigur că nu. Nu ai considera libertatea lui de alegere ca fiind mai importantă decât a-i salva viața. Ai trece peste voința lui și l-ai smulge din calea mașinii și l-ai învăța să nu mai facă așa ceva. Oare de ce nu ar putea face asta cu noi Dumnezeu? Oare de ce nu a intervenit Dumnezeu ca Adam și Eva să nu mănânce din pomul interzis? Cu siguranță ar fi putut să îi sperie și să evite acel păcat care arunca toată lumea în blestem. „Dacă Dumnezeu are motivele sale pentru a permite durerea și mizeria pe care o vedem,” afirmă Keller, „aceste motive trec dincolo de faptul că dorea să asigure libertatea de voință.” (p. 93).

Mai sunt și alte teodicee importante, însă în aceeași măsură, ele nu pot să cuprindă motivațiile lui Dumnezeu pentru care El permite existența răului și a suferinței. Îndemnul lui Keller este să avem grijă să nu încercăm să justificăm căile lui Dumnezeu pentru că nu le cunoaștem pe deplin și să ne asumăm doar responsabilitatea de a prezenta argumentele care arată că nu este o contradicție reală între existența unui Dumnezeu bun și suveran și existența răului în lume.

Datoria noastră este să ne încredem în Dumnezeu în mod special atunci când nu înțelegem. Să ne punem nădejdea în faptul că El este Tatăl nostru înțelept și bun chiar și atunci când providența este încruntată. El lucrează misterios dar cu siguranță în mod înțelept și bun. Trebuie să avem smerenie suficientă încât să recunoaștem că nu știm toate motivele pentru care El își conduce astfel universul. În astfel de situații putem însă ști cu siguranță că avem un adăpost în brațele lui Isus Cristos, Cel care a suferit infinit de mult pentru noi și de dragul nostru și care într-o zi ne va răscumpăra și restaura în mod complet și desăvârșit.

Iov a răspuns Domnului, şi a zis:
„Iată, eu sunt prea mic; ce să-Ţi răspund?
Îmi pun mâna la gură.
Am vorbit o dată, şi nu voi mai răspunde;
de două ori, şi nu voi mai adăuga nimic.”
(Iov 40:3-5)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s