De ce cred că Vestea Bună are de-a face cu doctrinele harului

tulip_flower_hd_wide-wide

Doctrinele harului reprezintă o altă expresie folosită pentru învățătura reformată sau calvinistă despre mântuire. Știu că unii au mari dureri de cap și alergie numai la auzirea cuvântului „calvinism” ca și cum ar face parte din acea grupă de cuvinte (bombă, antrax etc) care declanșează ascultarea telefoanelor. De ce există o asemenea reacție vehementă în cercul evanghelicilor față de învățăturile care au fost esența Reformei protestante, care au schimat viețile a milioane de oameni și care au influențat gândirea Europei de Vest și a Statelor Unite? Sunt mai multe motive. Printre ele se se numără cu siguranță ignoranța, dar și prezentarea acestor învățături în mod distorsionat pentru a putea fi atacate mult mai ușor. Mai sunt și acele motive care constau în dileme reale pentru cei ce încearcă să înțeleagă doctrinele harului. Cu toate astea, eu cred că Vestea Bună (Evanghelia) are o legătură esențială cu doctrinele harului, sau cu cele cinci puncte ale calvinismului. E o afirmație îndrăzneață, dar aș dori să prezint câteva motive pentru care cred asta. Înainte de a le număra menționez acele motive populare care nu m-au influențat în procesul în care doctrinele harului au devenit convingeri personale:

– nu se datorează faptului că am citit Institutele lui Calvin sau vreo altă operă de-a lui. Institutele le-am citit, dar ceva mai târziu, după ce am avut aceste convingeri.

– nu se datorează faptului că vreau să îl plasez pe Dumnezeu în vreo cutiuță sau sistem teologic și în felul acesta să îl pot controla mai ușor. Cine cunoaște ce înseamnă calvinismul știe că ultimul lucru ce îl poți face cu un Dumnezeu suveran, cel puțin din perspectivă reformată, este să încerci să îl controlezi. Oricum, toate celelalte perspective fac parte dintr-un sistem teologic, atât doar că nu sunt cele mai coerente.

– nu se datorează faptului că vreau să îmi trăiesc viața oricum sau în mod fatalist. Nici pentru că nu doresc să fac evanghelizare sau să mă rog sau să folosesc alte mijloace poruncite în Scriptură. Și în mod sigur nu pentru că nu aș dori să îmi duc mântuirea cu frică și cutremur până la capăt perseverând în credință.

– nu se datorează nici faptului că îmi plac controversele și partidele și că nu aș iubi doar Vestea Bună a lui Isus Cristos, nici că vreau să învăț și să proclam ceva irelevant sau secundar din Biblie.

Și acum trecem la argumentele care mă fac să cred că Vestea Bună are de-a face cu doctrinele harului. Întâi voi arăta motivele generale, iar apoi motivele specifice pentru fiecare din cele cinci puncte.

Șapte motive generale care mă fac să consider că perspectiva calvinistă prezintă Vestea Bună:

1) este cea mai biblică. Perspectiva calvinistă nu tratează superficial textul biblic și nici nu forțează anumite versete să se încadreze în „sistem” așa cum circulă vorba populară. Ea este rezultatul studierii atente a Scripturii. Consider că exegeza de calitate și predicarea expozitivă îmbinată cu iluminarea Duhului și cu smerenia cercetătorului conduc la această perspectivă teologică. Trebuie menționat aici că dacă Scriptura este inspirată divin și este inerantă, atunci o implicație este faptul că nu are contradicții reale. Paradoxurile sunt aparente contradicții care nu se rezolvă doar „în cer,” ci prin harul Domnului și cercetarea Scripturii și aici pe pământ. Așa-numiții „bibliciști” care cred că Scriptura afirmă în aceeași măsură și în aceeași relație atât suveranitatea absolută a lui Dumnezeu (alegerea și predestinarea), cât și autodeterminarea omului („liberul arbitru” înseamnă autodeterminare și nu este sinonim cu libertatea de alegere a omului, libertate perfect compatibilă cu suveranitatea lui Dumnezeu), nu fac decât să susțină că există incoerență și contradicție în Scriptură (poziție care se apropie de teologii liberali care măcar afirmă deschis că Scriptura nu poate fi inspirată deplin din cauza acestor contradicții). Inclusiv presupusele texte care infirmă perspectiva calvinistă nu sunt „forțate,” ci interpretate în lumina contextului și a sensului lor, mai întâi a cărții și apoi a Scripturii.

2) este cea mai coerentă. Avem nevoie de o perspectivă teologică coerentă, dacă vrem să fie adevărată. Dacă Scriptura este deplin inspirată de Dumnezeu, deși are mai mulți autori, nu ar trebui să se contrazică. Faptul că Scriptura conține anumite contradicții aparente sau paradoxuri ar trebui să ne provoace să gândim și să studiem Scriptura mai mult, și nu să adoptăm acea smerenie falsă pretinzând că nu putem cunoaște ce a fost revelat. Dacă autorul Proverbelor susține în același capitol, două adevăruri aparent opuse, nu înseamnă că este schizofrenic, ci că trebuie să existe un sens al primului adevăr și un alt sens al celui de-al doilea adevăr (vezi Proverbe 26:4,5  Nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu semeni şi tu cu el. Răspunde însă nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înţelept). Paradoxuri sunt întâlnire aproape la tot pasul în Scriptură. Aici intervine cercetarea ei și învățarea altora. Astfel există versete care subliniază responsabilitatea alegerilor făcute de om și versete care subliniază predestinarea și providența lui Dumnezeu. Calvinismul integrează aceste versete aparent opuse în cel mai coerent mod. Există o relație de compatibilitate între aceste adevăruri, având preeminență bineînțeles adevărurile despre Dumnezeu. Dar aparentele contradicții nu se opresc aici. Același gen de probleme le întâmpinăm și atunci când tratăm doctrina îndreptățirii. Sunt anumite texte care afirmă că îndreptățirea este numai prin credință, iar altele subliniază importanța faptelor. Trebuie oare să spunem că Biblia afirmă ambele adevăruri în același mod și în aceeași relație? Mulți sunt de părere că așa este cel mai bine. Dar această atitudine produce mai multă confuzie decât uimire. Cu siguranță un învățător al Bibliei va căuta să explice, de dragul Evangheliei, cât mai bine aceste adevăruri și să arate relația lor biblică. Există o coerență și compatibilitate pe care nici o altă perspectivă teologică nu reușește să le ofere.

3) descoperă cel mai mult măreția lui Dumnezeu. O cheie hermeneutică importantă în interpretarea adevărului este dacă aceasta îi dă slavă lui Dumnezeu (ex. Ioan 7:17-18). Știm că Dumnezeu face tot ceea ce face pentru gloria Sa. Acest scop trebuie să îl avem în vedere și atunci când citim Scriptura. Doctrinele harului dezvăluie cel mai mult gloria lui Dumnezeu. Unii spun că această perspectivă nu se împacă cu misterul lui Dumnezeu, de aceea cei ce o susțin caută să explice totul, chiar și misterele lui Dumnezeu. Fără să neg faptul că nu putem cuprinde planul lui Dumnezeu, cu atât mai puțin pe El însuși, totuși ceea ce este revelat în Scriptură nu are scopul să producă confuzie. Confuzia niciodată nu a produs uimire la adresa măreției lui Dumnezeu. Faptul că nu am înțelege relația dintre îndreptățirea numai prin credință și importanța faptelor nu ne produce uimire la adresa lui Dumnezeu, ci confuzie. Mai mult, cu cât înțelegem ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu în textul Scripturii, cu atât suntem mai uimiți să realizăm cât de mare este Dumnezeu și incomprehensibil, precum și faptul că există mister ce învăluie Ființa și lucrarea lui Dumnezeu. Perspectiva calvinistă naște o pasiune pentru gloria și măreția lui Dumnezeu tocmai pentru că Dumnezeu guvernează și mântuiește potrivit cu planul Său suveran și că nimic nu se întâmplă fără voia Lui. Încă nu am auzit de nici o conferință care să fie pasionată de gloria lui Dumnezeu și să aibă în același timp în centrul ei „liberul arbitru” sau diferite capacități ale omului ce contribuie la mântuirea lui.

4) îl înalță cel mai mult pe Cristos. Nu cunosc nici o altă perspectivă teologică care să sublinieze mai biblic și mai mult gloria lui Cristos și jertfa Lui. Dacă din perspectiva arminiană, sociniană și pelagiană jertfa lui Cristos este doar o posibilă mântuire, care să ne influențeze încât să ne pocăim și să credem, și că acestea sunt de fapt temeiul mântuirii noastre, perspectiva reformată subliniază îngroșat perfecțiunea și măreția lui Cristos, precum și suficiența și puterea jertfei Sale pentru mântuire. Cristos nu este doar un posibil Mântuitor ci este Mântuitorul. Cât de prețios este sângele Lui, jertfa Lui, singurul temei prin care stăm în picioare înaintea Creatorului și Dumnezeului nostru. Faptele noastre cele mai bune nu își găsesc vrednicia măcar să fie pomenite în relație cu lucrarea de răscumpărare a lui Cristos. Celelalte perspective, odată cu accentuarea voinței libere, subliniază și faptele omului până la a face din ele temeiul mântuirii omului

5) îl smerește cel mai mult pe om. Nu există altă perspectivă care să arate mai bine adevărul despre condiția nenorocită a omului căzut în păcat. Dacă pentru alții păcatul este o greșeală, un accident, o neatenție, un faliment, Scriptura ia în serios această stare care reprezintă o corupție adâncă a omului păcătos. El nu doar că păcătuiește, ci este păcătos și fără Cristos nu poate decât să păcătuiască. Crucea lui Cristos arată clar cât de gravă este condiția omului: a fost necesară moartea Fiului lui Dumnezeu pentru răscumpărarea din păcat. Nimic altceva nu ne umilește mai mult decât să știm că, deși am fost creați după chipul lui Dumnezeu, ne-am pervertit peste măsură de mult prin neascultarea lui Adam, încât suntem păcătoși din fire și păcătuim așa cum peștele înoată în apă. O asemenea conștientizare a păcatului nostru și a inabilității noastre de a ne mântui ne face să ne smerim și să realizăm nevrednicia noastră. Astfel înțelegem că pretențiile noastre înaintea Creatorului sunt perfide, ca și dorința de trage la răspundere pentru felul în care își conduce universul sau dacă și cum mântuiește. Această perspectivă ne oferă o înțelegere clară a lumii corupte în care trăim, o lume a războaielor, a holocaustului, a sărăciei și foametei, a violenței de nedescris, și toate acestea nu din cauza unei „greșeli” ci din cauza răzvrătirii noastre arogante împotriva Dumnezeului infinit de glorios.

6) prezintă cel mai clar puterea Veștii Bune. Care este încrederea noastră în convertirea păcătoșilor? Constă ea în metode și manipulări, în inteligența și abilitatea noastră de a-i convinge pe oameni ca să își încline voința înspre Dumnezeu în asemenea măsură încât să se lepede de ei înșiși, să-și ia crucea și să îl urmeze zilnic pe Cristos? Oare nu este declanșarea puterii suverane divine prin Vestea Bună pentru ca un om să fie mântuit? Oare nu necesită el o transformare radicală a făpturii lui pentru a putea să îl iubească pe Dumnezeu, el care altădată îl ura pe Dumnezeu și era dușman față de El? Oare nu trebuie să asistăm la o înviere din morți pentru ca cineva să fie mântuit? Care perspectivă teologică subliniază mai clar acest adevăr și ne ajută să depindem de Dumnezeu mai mult decât o face calvinismul? Puterea Evangheliei și nu înclinația omului este cea determinantă în ce privește convertirea. De câte ori nu auzim oameni care nu mai cred în mântuirea celor pierduți și care susțin că anumiți oameni sunt prea împietriți?! Dar dacă cunoaștem puterea Veștii Bune și faptul că la Dumnezeu toate lucrurile sunt posibile în convertire, nădejdea noastră înflorește.

7) ne conduce la o înțelegere mai profundă a celorlalte doctrine. Procesul sfințirii va fi înțeles trunchiat, dacă nu există o înțelegere clară a suveranității și lucrării lui Dumnezeu în mântuire. Ușor se poate înclina înspre legalism și mântuire prin fapte sau înspre antinomianism și libertinism. Însă conștientizarea doctrinelor harului ne fac deopotrivă să ne temem și să ne bucurăm, să ne smerim și să fim plini de încredere, să perseverăm cu teamă și să avem siguranța mântuirii. Învățături ca unirea cu Cristos și provindența lui Dumnezeu sunt auzite foarte puțin sau deloc în alte cercuri decât cele calviniste. Doctrina inspirației și ineranței Scripturii este ancorată mai bine în suveranitatea lui Dumnezeu decât în voința liberă și în grija autorilor sau a celor prin care s-a transmis textul sacru. De fapt toate doctrinele biblice vor fi altfel înțelese și predicate atunci când la rădăcină se găsește încrederea în harul suveran al lui Dumnezeu. Privind în istorie, bisericile care au pus accent pe om și pe voința lui au alunecat mai ușor în erezii ca pelagianismul, renunțarea la inspirația și ineranța Scripturii, renunțarea la ispășirea substitutivă și penală sau perfecționismul.

Motive specifice fiecărui punct din doctrinele harului

1) Depravarea totală. Subliniind corupția radicală sau inerentă a omului păcătos, calvinismul arată clar și biblic atât vinovăția reală cât și inabilitatea omului și sclavia acestuia sub jugul păcatului și a diavolului. Aceasta înseamnă că atât gândirea, cât și sentimentele și voința omului sunt corupte de păcat. A nega acest punct înseamnă a trata superficial diagnosticarea omului care este mort în păcatele lui. A spune că omul nu se găsește într-o stare chiar așa de rea și că prin puterea lui se poate înclina înspre Dumnezeu înseamnă să nesocotim puterea și efectele distrugătoare ale păcatului precum și faptul că avem nevoie de o intervenție radicală pentru tranformarea inimii noastre. Vestea bună a Evangheliei începe cu vestea rea a condiției păcătoase în care se găsește omul. Nu e de mirare că Cristos și crucea Lui nu sunt prețuite și văzute ca fiind absolut necesare pentru cei ce nu cred acest punct. O Veste Bună care nu arată condiția nenorocită în care se găsește omul păcătos înainte de convertire nu este Veste Bună.

2) Alegerea necondiționată. Alegerea necondiționată nu exclude faptul că noi nu alegem. Însă arată faptul că alegerea noastră este secundară și se bazează pe o alegere divină din veșnicii. Dacă Dumnezeu ne-ar fi lăsat să alegem noi primii, din cauza condiției noastre păcătoase niciunul nu L-am fi ales. Mai mult, dacă Dumnezeu ne-a ales, atunci înseamnă că aceasta trebuie să se fi datorat vreunui motiv exterior nouă, pentru că în noi nu s-ar găsi niciunul, afară de cele care duc la condamnarea noastră. Astfel, harul lui Dumnezeu în alegere luminează mai puternic. Mai mult, ne face să îndrăznim să fim nepărtinitori cu oamenii, știind că un om mai rău nu este un candidat mai puțin probabil pentru mântuire decât un om moral. Știind că alegerea lui Dumnezeu nu depinde de om, putem oferi fără discriminare tuturor Vestea Bună. O Veste Bună care subliniază libertatea de determinare a omului și nu harul extraordinar al lui Dumnezeu nu este Veste Bună. Cel puțin nu Vestea Bună a harului.

3) Ispășirea limitată. Punctul acesta este foarte important. Deși mulți se sperie tocmai de acest punct, interpretarea calvinistă nu limitează ispășirea în ce privește suficiența sau valoarea ei, așa cum o limitează celelalte sisteme teologice. Ceea ce subliniază ea este tocmai puterea și eficacitatea sângelui lui Cristos care obține rezultatele dorite. Ea nu are scopul să arate că Cristos nu a murit pentru toți, ci mai degrabă să sublinieze eficiența pentru cei aleși. Cristos nu este un posibil Mântuitor și răscumpărarea Lui nu este o posibilă răscumpărare, ci El într-adevăr mântuie și răscumpără. O expresie mai fericită pentru acest punct ar fi mai degrabă „ispășirea eficientă.” Există un „rod” al suferințelor lui Cristos adus prin toți aceia pentru care sângele lui Cristos a fost vărsat. Există o siguranță a faptului că împăcarea realizată de moartea lui Cristos va fi primită prin credință de cei aleși (pe care îi cunoaștem doar dacă manifestă credință perseverentă), și că ea garantează îndreptățirea lor înaintea lui Dumnezeu. O Veste Bună care nu-L prezintă pe Cristos ca Mântuitor și nu arată că jertfa Lui este o împăcare eficientă nu este Veste Bună.

4) Harul sau chemarea irezistibilă. Harului îi putem rezista cu siguranță și de atâtea ori o facem. Însă ceea ce susține acest punct este că Dumnezeu, în mila Sa și la timpul hotărât de El, pe baza planului Său, depășește rezistența noastră, ne regenerează și ne învie din morți în așa fel încât să credem în jertfa lui Cristos, să obținem iertarea și îndreptățirea și să trăim o viață nouă. Un om mort are nevoie de o putere extraordinară de viață pentru a fi înviat, și aceasta cu siguranță nu vine din el, ci din exteriorul lui. Faptul că Dumnezeu cheamă în mod eficace este prezentat în Scriptură de atâtea ori (oare de ce creștinii sunt numiți simplu „cei chemați”) și reprezintă singura speranță a păcătosului precum și a celui ce proclamă Vestea Bună. O Veste Bună care nu cheamă morții la viață manifestând putere de înviere și transformare nu este Veste Bună.

5) Perseverarea sfinților. Punctul acesta arată că cei ce au fost mântuiți cu adevărat și au avut parte de o regenerare a Duhului manifestă credință perseverentă până la capăt în mijlocul încercărilor și ispitelor care vin. Acest punct subliniază atât siguranța mântuirii cât și necesitatea perseverenței în credință, perseverență care este asigurată în mod ultim de Dumnezeu. Ceea ce înseamnă că cei chemați și îndreptățiți vor răbda până la sfârșit pentru că Dumnezeu perseverează cu ei și în ei. O Veste Bună care nu mântuiește până la capăt nu poate fi Veste Bună.
Oare ce caricatură de Veste Bună este cea care ne spune că omul nu este chiar mort spiritual, că el are putere de autodeterminare fără necesitatea alegerii divine speciale, că jertfa lui Cristos doar face posibilă mântuirea, dar nu mântuiește efectiv, că omul oferă impulsul decisiv și că nu se știe dacă va finaliza cu bine alergarea credinței? Nu pot crede așa ceva, mai ales că Biblia nu susține așa ceva. Evanghelia este veste bună cu adevărat pentru că Dumnezeu s-a îndurat de noi dincolo de orice imaginație, ne-a ales înainte să fi făcut noi ceva, ne-a împăcat prin jertfa substitutivă a Fiului Său, ne-a chemat din morți și ne dă garanția perseverenței în credință, și toate acestea, față de noi, niște păcătoși nenorociți fără nici o speranță. Asta este Veste Bună!

4 gânduri despre „De ce cred că Vestea Bună are de-a face cu doctrinele harului

  1. Ma bucur sa citesc atat motivatiile personale pentru imbratisarea doctrinelor harului cat si explicatia acestor doctrine intr-un mod atat de accesibil si de placut. Toate cele sapte motive sunt glorioase, iar 4) si 5) mi se par chiar mai speciale. Ioan Botezatorul spune „Trebuie ca El sa creasca, iar eu sa ma micsorez”. A-i da numai lui Dumnezeu creditul si cinstea pentru mantuirea celor in incapacitate sa-si inteleaga macar starea disperata este logic si biblic.
    Ce clar si frumos ai sintetizat cele cinci teze. Mai ales alegerea neconditionata si ispasirea limitata, care par cele mai „inumane”. Si chiar sunt inumane, de fapt sunt dumnezeiesti pentru ca ii pun cel mai mult in evidenta gloria, intelepciunea, mila si harul lui Dumnezeu. R.C. Sproul ii mai spune „ispasire definita” si mi se pare ca accentueaza mai mult directia ispasirii (cei alesi) decat eficienta jertfei lui Cristos.
    Multumim pentru aceasta postare ! – este foarte utila

    Rev 4:11 „Vrednic eşti Doamne şi Dumnezeul nostru, să primeşti slava, cinstea şi puterea, căci Tu ai făcut toate lucrurile, şi prin voia Ta stau în fiinţă şi au fost făcute!”

    1. Mulțumesc Cristi! Domnul să ne ajute să avem o vorbire și purtare care să reflecte acest har suveran, care este așa de prețios.

  2. Şi tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru învăţătura noastră, pentru ca, prin răbdarea şi prin mângâierea pe care o dau Scripturile, să avem nădejde. (Romani 15:4)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s